"Au miros?", şi-a strecurat sfios întrebarea bătrânul care stătea lângă mine, în microbuzul 505. Am ezitat un pic, apoi i-am răspuns că da, crizantemele mov pe care le ţineam în mână miroseau.
"Am şi eu în curte. Numai tufănele albe. Când le culegi şi le pui în vază ţin aşa, nescuturate, şi câteva săptămâni. Eu acum vin de la biserică. După slujbă, da'... am băut vreo două rachiuri." Am vrut să aflu de ce a venit la biserică în Bucureşti, dacă stă în Cornetu.
Iar moş Ion, Neluţu, aşa cum îl alintau odată cei dragi, a început să îşi aducă aminte de o zi de noiembrie de acum 20 de ani. "Eu sunt din Iaşi, dintr-un sat, şi acolo vremea e mai întârziată decât aici cu vreo două săptămâni. Mai aveam pe câmp nişte coceni de porumb şi în ziua aia trebuia să îi aducem acasă. Eu lucram atunci la combinatul de fibre sintetice din Iaşi, eram maistru sau maestru... aveam în subordine 3.000 de oameni. Se muncea acolo în foc continuu, nu se oprea combinatul decât o dată la şase luni, pentru revizie, şi, după o săptămână, reîncepea totul."
Face semn spre spatele microbuzului, se uită cu coada ochiului şi zice şoptit: "Aveam în echipă nişte din'ăştia... nişte ţigani. Eu mă înţelegeam bine cu toată lumea, şi mă înţelegeam şi cu ei. Sâmbătă de dimineaţă veneau la mine şi se rugau să-i învoiesc, că se duceau să cânte pe la nunţi. Le ziceam: «Până când? Până marţi?», dar le dădeam drumul. E adevărat, veneau şi ei după aia la mine cu ceva. Şi la nunta mea au cântat... am dat 5.000 lei la formaţie." Îi aduc aminte că spunea ceva despre o zi de noiembrie. "Da... în ziua aia am luat căruţa şi m-am dus la câmp cu tata. Soţia mea trebuia să vină şi ea în sat mai târziu, cu fratele meu cu maşina.
Ea era profesoară de limba şi literatura română, dar eu câştigam de trei ori mai mult decât ea. Ar fi vrut şi ea să intre la muncă în combinat, dar până l
