Vasilica Cantea era un redutabil boxer la categoria 70 kg. Avea perspective frumoase si omul nostru a luat in serios aceasta meserie. Ducea o viata de sportiv, se antrena conform planului facut de un celebru antrenor si se culca devreme. Pe vremea aceea, adica de inainte de ‘89, un boxer, chiar mare campion, nu se scalda in bani. Era un amarastean ca toti ceilalti. Totusi, aveau unele bucurii legate de deplasarile in strainatate. Vasilica, de felul lui un om tare blajin, se dezlantuia in ring ca o fiara si, dupa ce batea gongul de final, redevenea acel baiat foarte cumsecade. Antrenorul lui a venit bucuros spre el si l-a anuntat: - Vasile, mergem la campionatul din Cuba. Acolo o sa vezi boxeri, nu gluma! - Nu ma tem de ei. - Nu te temi, dar ai sa vezi ce iuti sint. Din acel moment, Vasilica a prelungit antrenamentele si a dus o viata si mai sportiva decit pina atunci. Prelucrarile psihologice se prelungeau, hrana corespunzatoare indicatiilor medicului era strict masurata si prelegerile ideologice se inmulteau. De asemenea, se dadeau sfaturi necesare evitarii capcanelor de tot felul. - Nu mincati nimic decit hrana data de medic, nu beti decit apa imbuteliata. - O sa va momeasca insistent cu femei foarte frumoase. Baietii bagau la cap indicatiile si nu le raminea decit sarcina de a le muta falcile adversarilor. Pregatirile se intensificau pe masura ce se apropia momentul plecarii si emotiile cresteau mult peste asteptari. Baietii se gindeau la echipa lui Stevenson, cel care muta nasurile adversarilor cu o usurinta nemaivazuta pina atunci. In finala din Germania, Alexa al nostru s-a dat lovit la un degetel si a refuzat sa mai boxeze, scutindu-si fata de o reparatie indelungata si o adormire fara somnifer. - Eu il sfarim pe adversarul meu, gindea Vasilica cu optimism. - Nu fi asa de sigur, spunea antrenorul. Inca n-ai dat ochii cu cubanezii astia in ring. - Lasa, n-or fi