Credeam că, după Revoluţie, vom scăpa de modelul linguşitoriei de la angajat la şef, că nu vom mai vedea oameni care aplaudă forţat, în loc să critice.

N-a fost tocmai aşa. Am scăpat doar teoretic de principiile comuniste, căci dincolo de faţadă se ascund aceleaşi mentalităţi. Când patronul te ceartă şi te batjocoreşte în public, pleci capul ca un vasal şi de-abia dacă mai gângureşti ceva. Poate, îndurare, stăpâne! Îndurare, că nu voi mai face aşa ceva, încât să te supăr sau să-ţi mai ies din cuvânt.

Ei bine, aplicând exemplul în fotbal, ne trezim în faţa unui film grotesc şi penibil, cu trei personaje de tot râsul. Unul e Gigi Becali, care ar muri de urât dacă n-ar tăia şi n-ar spânzura în fiecare zi, altul e Dorin Goian, transformat brusc dintr-o slugă umilă într-un aprig contestatar, iar celălalt e Florin Lovin, intrat şi el în joc, ca musca-n lapte, mai mult din snobism decât din pură dorinţă.

Ultimii doi, foşti jucători la Steaua, îl pun la zid pe finanţator pentru că nu le-a dat o restanţă înainte să se transfere la alte echipe. Corect. Până la un punct. E dreptul lor. Nu i-am auzit însă să ridice măcar un pic tonul la Becali atunci când evoluau în Ghencea.

Dimpotrivă, au înghiţit atâtea lături ale fostului oier încât le-au ieşit şi pe nas. Nu ţin minte să se fi luat la harţă cu Gigi Becali. Ploconari şi laşi, stăteau pe nişte bare de fier şi îndurau jignirile agramatului din Pipera. Doar Nicolae Dică a avut tupeul să se revolte şi să spună că Becali destabilizează echipa.

Când Becali a zis despre Lovin că „de-abia ştie să meargă pe stradă şi vrea la Steaua?”, nu s-a auzit nimic. Când Becali l-a ridiculizat anul trecut pe Goian („Bă, ştii de ce n-ai plecat până acum? Că nu te-a vrut nimeni, mă, de aia! Eu am zis la mişto aia cu TVA-ul, că din cauza asta ar fi picat transferul”), Dorin a devenit tim