ŢINTĂ. Cândva doar ţară de tranzit, România a început să fie destinaţia finală pentru azilanţii din lumea a treia. Sursa: Adrian Scutariu

Emigranţii lumii a treia sunt ca puful de păpădie purtat de vânt în voia întâmplării. Centrul pentru Azilanţi din Bucureşti (Colentina) e doar o frunză pe care s-au nimerit să aterizeze lin.

Dramele tuturor azilanţilor sunt totuna, ca şi cum ai asculta aceeaşi poveste la nesfârşit, o singură durere sufocantă. E disperarea de a trăi, e fuga de moarte şi pentru asta au lăsat în urmă casa în care au crescut, părinţi, prieteni, totul.

Despărţită de iubit

S-au scurs 20 ani de când Agapi Beglaryan a cerut azil în Gara de Nord Bucureşti, istovită de genocidul trupelor de gherilă dintre Armenia şi Azerbaidjan. A fugit în Polonia să-şi găsească liniştea alături de prietenul ei, care îşi părăsise ţara cu patru ani în urmă.

După ce şi-a vândut casa pe un preţ de nimic, toţi banii i-a împărţit vameşilor de la toate graniţele prin care a trecut ca să poată ajunge până în Polonia. A făcut o criză de hernie la puţin timp după ce a ajuns acolo, iar operaţia realizată în regim de urgenţă i-a „stors” şi ultimii bani.

„N-am putut să rămân lângă prietenul meu pentru că autorităţile poloneze nu voiau să-mi facă acte de rezident şi, astfel, n-aveam dreptul de a munci”, mărturiseşte Agapi. La o săptămână după operaţie, s-a urcat în primul tren cu direcţia Gara de Nord, Bucureşti, România, cu speranţa că-şi va schimba soarta şi va avea mai mult noroc.

Prietenul neaşteptat

Cuvântul pe care l-a ţinut minte tot drumul a fost „Azil!” şi l-a folosit imediat ce poliţiştii i-au cerut actele. Îşi aminteşte perfect prima zi în România. O durea spatele de la operaţie, iar oamenii din tren îi spuseseră să nu-şi lase bagajele pe mâna nimănui pentru că o să rămână fără