Acum exact 53 de ani, pe 6 decembrie 1956, in semifinala competitiei de polo a Olimpiadei de la Melbourne se intilneau echipele Ungariei si Uniunii Sovietice. Avea sa fie - si sa ramina pina astazi - cel mai dramatic meci din istoria acestei discipline sportive.
Inainte de a sosi in Australia, echipa Ungariei a petrecut ultimele luni in cantonament, intr-un centru sportiv din apropierea Budapestei. Izolati de exterior, sportivii urmareau ingrijorati, de la distanta, interventia Armatei Rosii impotriva unei populatii revoltate de abuzurile regimului local de inspiratie stalinista. Evacuati mai intii in Cehoslovacia vecina de teama Revolutiei, poloistii au aflat abia la Melbourne detalii despre intreaga tragedie a tarii lor, aflata deja sub ocupatie sovietica. Au intrat prin urmare in bazin nu doar cu intentia de a-si apara titlul, ci si cu gindul la o revansa istorica.
Simteam ca nu jucam doar pentru noi insine, ci pentru o tara intreaga Ervin Zador, poloist maghiar Cu doua minute inainte de finalul unei partide pe care urma sa o cistige cu 4-0, poloistul ungur Ervin Zádor este scos din bazin cu fata siroind de singe: „Simteam ca nu jucam doar pentru noi insine, ci pentru o tara intreaga”, avea sa declare dupa un meci care, neindoios, avea sa repare intr-o oarecare masura onoarea profund ultragiata a unei natiuni.
„Baia de singe de la Melbourne”, cum a ajuns sa fie cunoscut episodul relatat mai sus, demonstreaza ca, asemenea razboiului, si sportul poate fi o „continuare a politicii cu alte mijloace.” (Clausewitz). Devenit fenomen de masa, supus entuziamului pasional al unui public globalizat, sportul mobilizeaza energiile unei natiuni in mici razboaie, in sens propriu, conventionale. Transformarea - pervertirea? – sportului contemporan nu e legata doar de extrema profesionalizare si de captarea lui definitiva de catre industria dive
