În municipiul Buzău, doar trei ceasornicari mai reuşesc să ţină piept vremurilor, nu se ştie pentru cât timp. După Revoluţie, niciun buzoian nu s-a mai şcolit în mecanică fină iar meşterii de azi îşi pun deja problema dacă sănătatea îi va mai ajuta mult timp să profeseze.
Singurele ceasornicării din Buzău funcţionează în centrul oraşului, faţă în faţă una cu alta. Într-una din ele lucrează Liliana Danciu, care la 39 de ani este cel mai tânăr ceasornicar din oraş. O găsim îngropată printre rotiţe zimţate, cadrane, şuruburi minuscule, pendule demontate şi muşterii răbdători.
Cei mai mulţi dintre clienţii Lilianei sunt bătrânii care vin fie pentru schimbarea curelei, fie pentru curăţarea vreunui antic Doxa sau Pobeda.
La Buzău, această meserie pierde teren de la an la an. Liliana a făcut parte, în 1989, din ultima promoţie de buzoieni şcoliţi de UCECOM Arad, în meseria de ceasornicar. „Meseria merge dar numai dacă se învaţă aşa, de la unul la altul. De exemplu, cineva aduc ucenici care vror să înveţe. Nu ştiu dacă se mai învaţă ceasornicăria în Buzău", ne-a spus Matei Pavel, unul dintre clienţii Lilianei.
Din păcate, ceasornicarul îşi poate practica meseria doar atât timp cât este ajutat de precizia mâinilor şi agerimea ochilor.
„Cu ochii stau bine deocamdată. E migală multă la o reparaţie. Se rupe angrenajul, circuitele se întrerup, bobinele, iar la ceasurile mecanice se merge acum pe recondiţionări. Avem provizii de acum 30 de ani şi doar aşa mai răzbim, fiindcă acum se găsesc greu piese", a declarat Aurica Vergu, ceasornicar.
Ceasul este unul dintre puţinele obiecte care ne însoţesc toată viaţa, fie atârnat în buzunarul hainei, ca pe vremuri, fie ataşat la încheietura mâinii, agăţat pe peretele casei sau aşezat pe noptieră, la căpătâi. Ticăitul unui ceas poate fi auzit decenii la rând, cu condiţia ca el să fie doftoricit
