Avea vreo cincisprezece ani, cînd Flaubert făcea un inventar al gafelor civilizaţiei moderne: căi ferate, otrăvuri, pompe de clismă, tarte cu frişcă, familii regale şi ghilotina. Dar cel mai mult şi mai mult Flaubert ura trenurile. “Mă satur atît de repede de tren încît după cinci minute îmi vine să urlu de plictiseală.” Într-un fel, Gustave era de înţeles. Iubirea pasageră, stranie, egoistă aş spune, şi atît de nelalocul ei pentru Louise Colet îl obliga să iasă şi să meargă la un mic hotel de la jumătatea drumului dintre Paris şi Coisset ca să se vadă, să facă amor şi să o necăjească cu mizantropia lui jovială. Şi cum Flaubert era ca un urs greu de scos din hibernare, mersul acela cu trenul era o corvoadă pe drumul plăcerii. Cel mai mult îl enerva pe Flaubert faptul că se nimerea în compartiment ba cu cîte un funcţionar voiajor, ba cu cîte o doamnă guralivă care-i împuia capul cu nimicuri, ba cu cîte un activist fervent al republicanilor, nelăsîndu-l să mediteze în voie, să privească peisajul, să-şi savureze gîndurile. De fapt, trenul a adus în viaţa omenirii un personaj nou: necunoscutul din compartiment, vorbăreţul veacului, preotul laic care te invită grosolan să i te spovedeşti în ale amorului, activistul care vrea să te convingă de adevărurile lui absolute în materie de orice, care te conjură la conversaţie şi-ţi macină nervii. La fel cum Netul a adus în viaţa omenirii anonimul de pe forum, guralivul pasionat, sporovăitorul profesionist, pe dl Nimeni care vorbeşte. Totuşi, trebuie spus, Flaubert nu ura pur şi simplu căile ferate, ci doar promisiunea emancipării omenirii, iluzia fluturată pe la nasul idioţilor, ca o eşarfă la geamul unui vagon, panseul că mergînd mai repede unul către altul, întîlnindu-se mai des, conversînd mai abitir, vor avea să-şi spună lucruri mai inteligente, vor da un sens mai înalt vieţii lor. Marele Gustave a fost iritat de această