„De ce urli, mai animalule?”
Era un 15 august 1992, cind primul presedinte, provizoriu, al Romaniei post-comuniste, Ion Iliescu, vizita orasul Constanta. Era chiar inainte de primele alegeri cu adevarat “pline” dupa farsa din 20 mai 1990 cind Iliescu s-a aciuit la putere dupa o luna si ceva de campanie electorala agresiva si o serie de manipulari grosolane ale singurului post de televiziune disponibil in tara, eternul TVR. Adversarii sai la acea vreme, Ion Ratiu si Radu Cimpeanu, au fost zdrobiti de masinaria de propaganda a grupului de „noi” capitalisti ce se dezbarau rapid de lunga lor sinecura in structurile regimului comunist.
Coborit din masina, Iliescu a trecut printr-o multime de simpatizanti care se repezeau sa il salute, dar din spatele lor, s-au auzit huiduieli violente: cunoscutul arsenal de acuzatii vehiculat la acea vreme de firava opozitie care se incropea in tara. Ma aflam printre acesti oameni, majoritatea tineri, majoritatea inca traumatizati de violenta iesita din comun pe care o traisera in iunie 1990 in Piata Universitatii.
Impreuna cu ei, inca aveam incredere ca 1992 va aduce sfirsitul oligarhiatului pe care Iliescu il tira dupa el din 1990 incoace. Dintre demonstranti, colegul meu de la un ziar local din Constanta la acea vreme, Paul Pirvu, s-a inaltat si a strigat „Rusine pentru mortii din decembrie”. Neasteptat, nici de bodyguarzi, nici de multime, Iliescu a tisnit spre Paul si l-a insfacat de git, urlind la rindul sau, antologicul „De ce urli, mai animalule?”
Ce au semanat votantii lui Iliescu atunci culegem astazi, din nou si din nou
In toamna acelui an, Iliescu a cistigat din nou pe acelasi fond de manipulare extrema a postului public de televiziune si printr-o serie de intimidari serioase ale jurnalistilor din presa scrisa independenta. Ce au semanat cei care l-au votat pe Iliescu
