Ca de atatea ori in trecut, bancile si sectorul financiar au fost si de aceasta data punctul de pornire a crizei economice generalizate. si tot ca de atatea ori in trecut, analizele ulterioare au aratat ca reglementarea si supravegherea sectorului financiar au fost prinse pe picior gresit: ele nu au putut sa previna acumularea de riscuri si nici macar sa atenueze impactul prabusirii unor mari institutii financiare, ce puneau in pericol functionarea pietelor la nivel global. Remarcabil este faptul ca esecul cadrului de reglementare si al supravegherii nu s-a produs in tari emergente, care nu dispun de experienta si resursele necesare pentru a pune in aplicare standarde corespunzatoare, ci in cele mai complexe si sofisticate sisteme financiare din lume, precum Statele Unite sau Marea Britanie, cele care fixeaza standarde in domeniu.

Intr-o prima etapa a crizei, eforturile autoritatilor de pretutindeni au fost indreptate spre masurile exceptionale de prevenire a prabusirii sistemelor financiare, care au presupus injectii masive din bani publici. Insa, chiar daca combaterea "incendiului" a fost pe buna dreptate prioritara in aceasta etapa, a devenit curand evident ca este necesara elaborarea unor noi "instructiuni de prevenire a incendiilor": chestiunea imbunatatirii reglementarilor si a consolidarii supravegherii sectorului financiar a fost adusa in prim-planul dezbaterilor si al eforturilor de construire a unor solutii. Uniunea Europeana a avut un rol deosebit de activ in consultarile ce au avut loc in cadrul diverselor forumuri internationale, cum ar fi G20, si a avansat substantial in directia definirii unei noi arhitecturi a sistemului de supraveghere financiara la nivelul Uniunii, care este astazi in faza avansata de adoptare a legislatiei.

Noua arhitectura prudentiala ce se contureaza la nivelul UE se bazeaza pe doi piloni: unul ce are