Scriu aceste rânduri sub rezerva, foarte redusă, că Traian Băsescu ar mai putea pierde alegerile prezidenţiale. Nici măcar posibila invocare a unor fraude de către Mircea Geoană şi ai săi nu cred că va însemna altceva decât un alibi temporar pentru estomparea iritării, umanamente legitime, produse de ratarea unei victorii ce păruse lejer adjudecată. Intrată într-un neaşteptat ralenti, ghilotina descăpăţânării dlui Băsescu a alunecat spectaculos în direcţia contrară, iar din coş, livid, dar cu acelaşi zâmbet circumstanţial, tigva dlui Geoană a ajuns să contemple paradisul unde a dănţuit o noapte. În politică, deşi nu numai, deprinderile bunului-simţ îmbie învingătorul la o reverenţă simbolică faţă de cel învins. Cu atât mai mult un asemenea gest era cuvenit la capătul unei lupte în care numai un milimetric vârf de lance a adus biruinţa dlui Băsescu. Preşedintele a optat pentru un alt mesaj adresat celor ce reprezentau cealaltă jumătate de Românie: „E un fleac: i-am ciuruit".

Cu ochii cârpiţi de nesomnul unei nopţi bezmetice, o jumătate de ţară afla că tocmai a fost găurită, ca un infractor periculos, de plumbii fostului şi viitorului ei preşedinte. Gustul cel mai amar lăsat mie de atitudinea dlui Băsescu, altfel spontan salutată de curtenitoarele elite de care s-a însoţit, a fost acela că preşedintele nu se poate schimba. E inapt sau nu doreşte să priceapă o iotă dintr-un joc democratic pe care l-a câştigat prin merite incontestabile, dar l-a înjosit încărcându-l de prea multă dependenţă de construcţii machiavelice, de populisme grosiere şi de desconsiderarea unor reguli elementare impuse de cavalerismul disputelor electorale civilizate. Dl Băsescu ia startul într-o cursă de cinci ani lăsând în urmă o Românie ciuruită. A vorbit mereu, fâlfâind tricolorul, doar de România sa şi de „poporul (său) român": „Singurul meu partener pentru turul doi este poporul ro