Românii au avut de ales între Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Nici campania electorală, nici singura dezbatere comună nu ajutaseră populaţia să-şi formeze o imagine clară asupra intenţiilor celor doi. Unele lămuriri mai veniseră, dacă mai era nevoie, în privinţa caracterului fiecăruia. În turnee, ambii au putut să-şi construiască aşa cum au dorit discursurile de captare a bunăvoinţei electoratului, căruia i-au promis ca nişte nababi câte-n lună şi-n stele. Joi seara însă Institutul de Politici Publice ar fi trebuit să-i aducă, voiau sau nu, cu picioarele pe pământ: expunerea modului în care fiecare vede atribuţiile constituţionale ale preşedintelui. Or, IPP a lăsat grila întrebărilor excesiv în zona executivă, permiţând celor doi să etaleze programe de guvernare – de parcă ar fi fost vorba de alegeri parlamentare, iar candidaţii erau şefi de partide ce râvneau portofoliul de premier, puterea administrativă.
A răzbătut, totuşi, viziunea lui Băsescu, care, mereu doritor de a fi cârmaci, a accentuat pe calitatea de “şef al statului”, noţiune inexistentă în Constituţie, unde preşedintele doar “reprezintă statul” şi este mediator între puteri, nu e conducător al acestora. Mai aproape de adevăr, Geoană s-a referit la o permanentă “colaborare” cu instituţiile principale ale statului, cu partidele, inclusiv cu opoziţia, dar şi el s-a cantonat în detalii administrative, uitând că modelul său, Obama, e şi şef al guvernului.
Electoratul s-a pronunţat ieri sub semnul unor acuzaţii de fraudă. Urmează ani grei, de constrângeri şi privaţiuni. Promisiunile au fost bune doar în campanie.
