Uşor, ne apropiem de sfârşitul lui decembrie, când vom vorbi despre frică şi bucurie, despre gloanţe ce zburau din ziduri ca licuricii unei alte lumi, despre minciună şi curaj, dar mai ales despre ultimele suflări ale unor copii care-au încălzit zăpada roşie la piept, ca pe un prunc pe care nu-l vor avea niciodată.
Ne vom aminti cum ne rugam să nu murim tineri, la rugul aprins al bibliotecii din oraş ne rugam, tremurând pe sub taburi şi clipocind pe lângă ziduri, mai umbre decât umbrele şi mai oameni ca niciodată.
Sau ca pe timpuri, când ne era foame şi pictam antilope prin peşteri la lumină de seu şi pe întinsele tundre beam apă din urmele lui Dumnezeu.
În acest an ne-am amintit de noi, cei de altădată, cum eram acum 20 de ani, împărţiţi în urmăriţi şi urmăritori, prinţi şi cerşetori, îngeri şi demoni, păsări şi gnomi.
Şi totuşi, prin nu ştiu ce miracol, am descoperit o întreagă lume care ne leagă, dincolo de tot şi de toate.
Copilăria noastră este la fel: am avut Pegas, ai avut Pegas, al meu verde cu şa scurtă, al tău roşu, cu şa lungă şi coarne mari. Dar aceeaşi lumină o măcinam în spiţe, când ne alergam prin parcuri şi prin spatele blocurilor construite peste noapte şi peste praful caselor unor oameni care-au murit de inimă rea, cu buldozerul la uşă.
Poate mi-ai fost comandantă de detaşament sau de grupă, pe când mergeam în excursiile alea de-o zi la Turnul Chindiei sau la Salină; tu jucai "frunza", eu jucam "baba", îi scriai prietenei în "Oracol" şi eu trăgeam spre tine cu invizoace, preferai "Cico", eu siropul cu sifon, tu "Amandinele" şi eu "Cartofii", poate ţi-am şi cerut prietenia într-o zi, nici nu mai ştiu.
Sigur aveam aceleaşi coperţi de caiet, mirosul de vinilin proaspăt îl mai simt şi acum, când se apropie 15 septembrie, şi dau să tremur că n-am ghiozdan şi ni
