Fotbalistul român e dus cu zăhărelul. O expresie intraductibilă în Europa

Unele cuvinte din fotbal se bucură, ca şi unii jucători, de un contract mai bun decît l-ar merita. De exemplu, MOTIVAŢIE şi PROFESIONIST. Pînă şi juniorii au ajuns, cînd sînt solicitaţi pentru prima oară de un ziar sau de un canal tv, să spună că-s profesionişti. Un profesionist, nu contează în ce domeniu, trăieşte cel puţin decent şi în orice caz demn din condiţia lui Ori, la marea majoritate a fotbaliştilor noştri, defectul “profesionalismului” lor e la cîştig şi la demnitate. Un profesionist are o motivaţie pe viaţă, nu una cumpărată, ca la Dinamo, pe şest şi numai la doi-trei fiţoşi.

Steaua ar putea fi subiectul unui studiu de caz pentru variaţia motivaţiilor, în funcţie de orice. La Tiraspol, Steaua a jucat cu o motivaţie pur profesională, de echipă, cam jumătate de ceas cu totul şi numai în repriza a doua. În restul timpului, motivaţia a fost mărunţită, individuală şi împrăştiată. La Steaua, problema e la ce pot jucătorii, nu la ce vor. Nicoliţă vrea cel mai mult, pe durata a 90 de minute, indiferent de forfota financiară de la club, dar tehnica nu-l ajută decît în cîteva faze pe meci. Cristi Tănase e un jucător care la Piteşti s-a evidenţiat mai ales în meciurile cumpărate de Penescu. Motivaţia lui e una judeţeană şi circumstanţială.

La Rapid, echipa e motivată de aşteptare şi speranţă. Banii nu mai sînt de foarte mulţi ani primul stimul. Şi Rapidul e un caz suprarealist: o echipă cu motivaţiile vraişte trage la titlu! Pentru un patron de club occidental, aiureala continuuă de la Rapid e mai mult decît o enigmă. E însăşi definiţia ţărilor din Est: totul e pe dos, dar ţările există!

Fotbalul nostru e dus cu zăhărelul. Odinioară, formularea asta intraductibilă în alte lumi, era foarte populară la noi. Românul putea fi dus cu zăhărelul. Minciuna, dacă era îndulcit