Gata. S-a terminat. Teoretic vorbind, din acest moment ar trebui să înceapă ceva nou. Dar, sceptic cum sînt faţă de capacitatea de reconciliere a acestui poopr, am impresia că nu va începe. Nici nu vreau să mă gîndesc acum ce va urma, dacă PSD va începe să umble prin tribunale strigînd “fraudare!”(i-aş ruga respectuos să n-o facă), dacă vor fi alegeri anticipate sau nu, dacă PNL va începe să trosnească din toate încheieturile şi “adevăraţii” liberali se vor duce spre putere sau nu, dacă vom avea guvern, buget, miniştri, Sărbători.

Dincolo însă de toate acestea, dincolo de delirul politic care se profilează, alegerile acestea au scos la iveală o cu totul şi cu totul altă problemă, cea mai gravă şi, poate cea mai greu de depăşit, a României contemporane: faptul că trăim, după ‘90, într-un adevărat război civil şi religios rece, într-un mediu politic desenat şi construit pe adversitate şi ură, pe revanşă şi înverşunare, în care spectrul răzbunării pluteşte de fiecare dată voalat pe deasupra urnelor. Acest mediu nu este în întregime artificial, nu e doar o construcţie a unei minţi politice cinice, la cea a lui Traian Băsescu mă refer, ci mai degrabă el exprimă o emoţie colectivă puternică, care pluteşte în aer şi care e captată, precum energia eoliană, şi pusă să lucreze în favoarea unui ţel politic şi personal, strict pecuniar şi sectar la urma urmei. În aceasta constă adevărata forţă politică a lui Traian Băsescu, în această uimitoare capacitate de a capta nevoia colectivă de revanşă istorică, de răzbunare şi pedepsire a celor care se fac vinovaţi de toate relele istoriei noastre recente. Statistic vorbind, această Românie formată din jumătate+puţin din România tuturor cetăţenilor e în război cu cealaltă jumătate-puţin a României, căreia cîndva i-a declarat război politic şi, simbolic, vrea s-o extermine. Tot aşa cum această a două Românie a declarat război ş