Pasiunea nefirească a românilor, asumată şi de jurnalişti - cea de a transforma alegerile într-un meci de cocoşi - a concentrat întreaga atenţie publică asupra rezultatului înregistrat la scrutinul din 6 decembrie 2009. Ca urmare a acestei realităţi, comentariile din ziare şi de la televiziuni s-au redus, în cea mai mare parte, la trădarea unei stări emoţionale: jubilaţii, dezamăgiri, ură, iubire, ah-uri şi oftaturi. Scrutinul prezidenţial din 2009, unul dintre cele mai interesante din anii postdecembrişti, cere însă o analiză la rece, lipsită de patimă. Notele sale de esenţă pot duce la concluzii mai mult decât utile de acum încolo politicienilor, jurnaliştilor, membrilor societăţii civile. Atât cel care a obţinut mandatul pentru cinci ani, cât şi şefii de partide trebuie să ţină cont de aceste concluzii, dacă vor să reabiliteze clasa politică şi presa în ochii românilor, dar mai ales să consolideze la noi o democraţie adevărată. Cel mai spectaculos fapt al celui de-al doilea tur de scrutin îl reprezintă procentul de participare mai mare decât la primul tur. E un fapt ieşit din comun dacă îl raportăm la:
1) Alte alegeri prezidenţiale. Astfel, în 1992, situaţia a stat astfel: Primul tur, 76,28%, al doilea, 73,22%; în 1996, 76,01%, în primul tur, 75,90% în al doilea; în 2000, 65,30%, respectiv, 57,06%. În 2004, tot o diferenţă: 58,50% şi 55,20%. În 2009, primul tur, 54,37 %, al doilea, 58,02%.
2) Profeţiile pesimiste vizând dezinteresul faţă de politică în general şi faţă de alegeri în special. Parlamentarele din 2008, dar şi europarlamentarele au înregistrat participări reduse. S-a văzut limpede la aceste alegeri că ieşiseră la vot doar cei mânaţi de la spate de primari şi de partide. Asociat cu mita electorală mizeră (o sticlă de ulei sau un kilogram de zahăr), absenteismul a făcut partidele să se preocupe mai puţin de seducerea electoratului p