După ce s-a tot vorbit săptămîna trecută de Gheorghe Tătărăscu, asta după ce dl Tismăneanu, într-o paralelă profund ilegitimă şi mistificatoare din punct de vedere istoric, l-a comparat pe Antonescu cu liderul oportunist al liberalilor, care s-a aliat cu comuniştii pentru alegerile din ‘46, cred că ar trebui să facem un pic de ordine în faptele istorice şi să încercăm să înţelegem cine era acest domn Tătărăscu şi care e situaţia politică care l-a definit şi conturat cel mai precis în perioada interbelică. Care situaţie îl va pune pe Tătărescu în paralel nu cu Antonescu, ci cu alt liberal vestit, al cărui nume începe, culmea, tot cu “T”.
În primul rînd, aşa cum vorbeam aseară la un pahar de vin cu nişte prieteni, ca să înţelegeţi mai bine ce e aia “politică” ar trebui să vă uitaţi la filme cu mafioţi, nu la alea istorice, cu eroi şi voievozi. În al doilea rînd o să vă pun o întrebare retorică: aţi auzit de Carol al II-lea? Booon, mă bucur că aţi auzit. Din pdv-ul meu, acest personaj politic a fost precursorul lui Ceauşescu şi, mai nou, al dlui Traian. Nu vreau să discut aici despre el ca dictator, fiindcă nu e cazul. Nici pe camarila lui celebră care l-a enervat cumplit pe Maniu n-o să insist prea mult, nici de Elena lui, singura persoană – probabil – care i-a adus ceva bucurii în viaţă şi în care a avut încredere pînă la moarte. Aşadar, nu despre regele Carol al II-lea aş vea să vorbesc, ci despre omul politici Carol al II-lea, adică despre acel tip de personaj politic cinic, capabil să-şi stoarcă maximum de profit personal din orice conujunctură politică i se oferă la îndemînă, în care e aruncat sau în care se aruncă, în care viaţa îl surprinde sau, dimpotrivă, în care el o surprinde pe ea.
O să vreau să aduc aici o nuanţă foarte importantă, decisivă în înţelegerea acestui text. Cînd vorbesc de Carol al II-lea ca om politic, mă refer la o tipologie de
