După o noapte electorală de infarct, Traian Băsescu l-a învins la fotografie pe Mircea Geoană. O premieră.

Este prima oară, dacă facem abstracţie de alegerile atipice din 1990, când un preşedinte în funcţie recâştigă un nou mandat.

Şi o reconfirmare a faptului că d-l Băsescu iese de regulă din tipare. În primii cinci ani, el a redefinit rolul preşedintelui. A introdus sintagma de preşedinte şi s-a comportat ca atare. Preşedintele jucător a introdus multă agitaţie pe scena politică românească, a generat antipatii, dar a şi mobilizat ca nimeni altul un suport emoţional în spaţiul public, aşa cum s-a întâmplat în 2007, la referendumul de suspendare. A jucat adesea la risc. A făcut şi destule erori tactice, permiţând coagularea adversarilor într-un vast front politico-mediatic, lucru pe care logica oricărei bătălii, politice sau de orice altă natură, cere să-l eviţi cu orice preţ. A mizat prea mult pe capacitatea sa de a mobiliza strada împotriva a ceea ce el a numit „sistemul ticăloşit“ pentru a realiza la sfârşitul mandatului că, după bine cunoscuta reţetă de propagandă de tip Goebbels, chiar şi minciunile cele mai sfruntate, repetate la nesfârşit, au ajuns să-i erodeze pas cu pas capitalul de credibilitate, iniţial atât de ridicat.

Când a intrat în campania electorală, părea relativ obosit şi aparent copleşit de imensa maşinărie politică, mediatică, logistică şi financiară cu care se confrunta. Pentru că, în realitate, am avut în bătălia în care duminică, 6 decembrie, s-a consumat runda finală, o înfruntare a taberelor pro şi anti-Băsescu. În care Mircea Geoană a jucat doar rolul cuiva care, din întâmplare, s-a nimerit să ajungă pe terenul de joc. Şi-a revenit însă miraculos, exact pe final. A rezistat psihic, chiar dacă pe moment s-a clătinat, episodului filmuleţului trucat cu aşa-zisul pumn dat unui copil, un atac pe care adversarii săi, în frun