A doua variantă a crizei ţine cont de alte realităţi, de alte cifre decât cele care au marcat anul 2009. Şi ele nu sunt deloc încurajatoare. Dimpotrivă!
Cum am simţit criza pe parcursul unui an şi două luni, cât durează cronologia oficială a acestei turbulenţe? Nici nu a fost atât de rău pe cât se putea. Acum un an, situaţia a debutat furtunos şi dramatic. A fost o cădere bruscă a producţiei industriale, a consumului şi a veniturilor la buget. Câteva fabrici au închis porţile pentru perioade limitate, trimiţând oamenii în concedii cu sau fără plată. Dacia a fost printre ele. Apoi, uşor-uşor, după restructurări de preţuri şi concedieri, unele au ştiut să se descurce, beneficiind de conjuncturi interesante (programul paneuropean Rabla din subsidiile introduse în scenă) sau în urma deciziilor manageriale. Nu foarte multe, de vreme ce producţia industrială s-a prăbuşit la începutul acestui an cu aproape 30%.
Cursul a luat-o şi el razna. Atacul speculativ, pe de o parte, de acum un an, dar şi aversiunea generală faţă de risc şi fuga capitalurilor de la începutul anului au dus cursul la 4,3 în februarie şi l-au cam fixat pe acolo. Pe fundalul acesta, problemele care au apărut vizau în primul rând restructurarea datoriilor. Prima grijă a fost legată de capacitatea de finanţare a economiei româneşti, dependentă de 1214 miliarde de euro ca datorie privată, de sustenabilitatea sistemului bancar şi păstrarea cursului în limite rezonabile. Aceasta a fost Criza 1.0, o variantă violentă, dar care nu a coborât încă definitiv la firul ierbii. În principal, împotriva acestui tip de criză a fost luat împrumutul de la FMI. La începutul anului, acesta viza echilibrarea deficitului cronic, care constituia o mare problemă pentru economia românească, pe care se bazase economia privată în încercarea ei de creştere, şi temperarea cursului, încurajând băncile să-şi păstre
