Victoria lui Traian Basescu a fost anul acesta infinit mai grea decat in 2004. A luptat practic singur, sprijinit doar de partidul sau, impotriva unei coalitii infernale si puternic uzat fiind de un mandat marcat de imense greseli si de o criza economica mondiala. Daca in 2004 avea de partea sa si PNL, si UDMR, de aceasta data a infruntat si adversitatea acestor partide. Violenta campaniei de presa impotriva domniei sale a fost feroce: practic nu a avut alaturi decat B1 si, spre final, dezonorantul, dar utilul OTV.

A invins totusi datorita unei sfortari supraomenesti a electoratului reformist, mai ales din diaspora, care nu neaparat moare de dragul lui, dar si-a invins dezamagirea pentru ca groaza de revenirea la Romania lui Ion Iliescu a fost mai mare. Si tocmai de aceea, victoria grea, la limita, de anul acesta il obliga pe Traian Basescu mai mult decat aceea din urma cu 5 ani.

Daca presedintele se va culca acum pe laurii acestei victorii obtinuta "singur impotriva tuturor", daca va considera ca ea ii permite sa faca absolut tot ce vrea, cum vrea si cand vrea, atunci nu va fi meritat aceasta sfortare cumplita.

Traian Basescu merita aceasta victorie extrem de importanta, ultima sa mare batalie electorala, doar daca va intelege ca in ea exista totusi si un sambure de infrangere. In urma cu 3 ani, tot singur impotriva tuturor partidelor, obtinea o sustinere populara de 74,4 %. Unde s-au dus cele 24 de procente?

In greseli mari, in lipsa de strategie, in razboaie mici care au subminat razboiul cel mare, cel pentru reforma. In incapacitatea de a reforma propriul partid dominat de baronii protocalii, in promovarea unor personaje controversate si lipsite de valoare si marginalizarea altora, cu adevarat valoroase. Cand vocea Elenei Udrea se aude mai tare decat cea a lui Valeriu Stoica, de exemplu, nu are cum sa fie bine. In i