Creangă rămâne cuceritor, probabil, întâi de toate prin pitoresc şi printr-un soi de candoare adultă. Dincolo de acestea însă scrierile lui invită la explorări cu rezultate, uneori dintre cele mai neaşteptate. "Râsul homeric", "jovialitatea" şi "bonomia" de care s-a făcut atât caz, de pildă, sunt concurate nu numai de tonuri apăsat melancolice, ci şi de surprinzătoare cruzimi şi violenţe. E, în fond, privilegiul tuturor marilor scriitori, acela de a nu se lăsa "explicaţi" într-o cheie unică, spune profesor doctor Liviu Papadima, Decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti.
Jurnalul Naţional: O epocă a marilor clasici... Creangă, Caragiale, Slavici şi Eminescu... "O epocă de la care am primit «Luceafărul» şi «Pe aceeaşi ulicioară»..., «O scrisoare pierdută» şi «Bubico», «Amintiri din copilărie» şi «Ursul păcălit de vulpe», «Mara» şi «Păcală în satul lui»"... Ce comoară de preţ a lăsat Creangă pentru literatura română într-o epocă în care s-au afirmat atâtea "nume de seamă"?
Liviu Papadima: Creangă, ca şi ceilalţi scriitori de prim rang pe care-i revendicăm azi drept "mari clasici" ai literaturii române, a avut şansa afirmării într-un climat cultural deosebit de stimulativ. Meritul revine, în primul rând, societăţii "Junimea", în particular lui Titu Maiorescu. Chiar dacă atât criticul ieşean cât şi gruparea din care a făcut parte au avut opţiuni estetice destul de vagi şi de generale - mult mai generale, de pildă, decât cele eclectice şi ele în bună măsură, profesate de "Literatorul" lui Macedonski - ei au avut intuiţia valorii şi au ştiut să o promoveze.
În cazul celor patru autori pe care posteritatea i-a ridicat pe podiumul învingătorilor, deosebirile dintre ei - de formaţie culturală, de temperament, de expresie stilistică - covârşesc, frapant, asemănările. În cazul lui Creangă, ceea ce îl individualizează este poziţi