- Comentariu - nr. 435 / 9 Decembrie, 2009 Se spune ca, "in adancul inimii sale, omul ramane acolo unde s-a nascut...". M-am nascut in Romania, si nu in Monarhia Austro-Ungara. La fel ca toti locuitorii Romaniei de nationalitate maghiara (cu exceptia celor foarte putini care se apropie de 100 de ani). De aceea, nu i-am inteles niciodata si mai ales azi nu ii inteleg pe acei maghiarotarzi din Romania, agitatori de spirit national, care se comporta ca si cum s-ar fi nascut in Monarhia Austro-Ungara si care bocesc pe ruinele fostului imperiu dupa Ungaria Mare istorica. Daca, in adancul inimii sale, omul ramane tot timpul acolo unde s-a nascut, atunci este de la sine inteles ca, pentru noi, maghiarii din Transilvania, Romania este singura patrie. Pentru mine, Romania este singura patrie, la fel cum si mama este una singura. In afirmatia ca pentru noi, maghiarii din Transilvania, Romania este singura patrie, este cuprinsa si urmatoarea realitate, adevar al vietii: pe langa faptul ca literatura maghiara din Romania este o parte organica a culturii Romaniei, iar dezvoltarea sa este determinata de aceleasi conditii politice si sociale care definesc cresterea fructuoasa a literaturii romane, ea are o latura specifica, traditii si caracteristici nationale specifice. Una din particularitatile ei este asa-numita radacina dubla(!), ancorata, pe de o parte, in realitatile din Romania, pe de alta parte, in Republica Ungara frateasca, ale carei traditii istorice si literare traiesc in ea si care se exprima in limba operelor lui Csokonai, Petöfi, Arany János, Madách, Ady, Jozsef Attila, Moricz Zsigmond si Illyes Gyula. Aceasta dubla radacina mi-am asumat-o, fara echivoc, in fruntea Igaz Szo, chiar si atunci cand, spre sfarsitul anilor '60, puterea de atunci s-a opus acestei idei si cand unii scriitori maghiari din Bucuresti (de exemplu Domokos Geza si Huszár Sándor), sub presiunea