Cu cât se încinge mai tare tărâţa în vitejii noştri politicieni, cu atât mi se face dor de o iluminare celestă a celor mai scandalagii dintre ei.
Mizez pe apropierea Crăciunului, dar mai ales pe o sclipire de înţelepciune, care până acum le-a cam lipsit.
Ce visez, de fapt? O ţară în care oamenii să nu se mai urască. Nici politicienii de dreapta cu cei de stânga ori cei democrat-liberali cu cei naţional-liberali. Nici orăşenii cu ţăranii, pe motiv că fiecare şi-a ales propriul preşedinte. Nici românii din ţară cu românii de afară. Nici România anti-Băsescu cu România pro-Băsescu. E absurd să avem cinci milioane de români care-i urăsc pe alţi cinci milioane de români şi viceversa!
Am crezut că ruptura ţine doar de campania electorală: unii îl vor cu ardoare pe Băsescu, ceilalţi îl vor cu ardoare pe adversarul lui Băsescu. Dar de trei zile văd aceeaşi falie între cele două Românii, doar miza s-a schimbat: cinci milioane de români sunt convinşi că Băsescu a câştigat cinstit, alţi cinci milioane de români ar jura pe ce au mai sfânt că a fost o imensă fraudă electorală.
În acest ritm, vom ajunge să ne sfâşiem indiferent de motiv, indiferent de miză, indiferent de logica sau absurdul pe care-l susţinem. Şi riscăm să ajungem o ţară nevrozată, conectată la un scandal perpetuu şi incapabilă să se oprească o secundă şi să zică: stop!
Gata, ajunge cu balamucul! Ca să putem respira, trebuie să convieţuim fără ură şi fără răzbunare. Fanatismul este o nenorocire care ne va îmbolnăvi pe toţi. Ce Dumnezeu, chiar nu ne putem susţine ideile, gândurile, principiile fără să ne ridicăm fustele? Nu ne putem contrazice fără a ajunge la istericale?
România are nevoie de o reconciliere generală. Reconciliere politică, socială, civică. Reconciliere între rivalii din Parlament, dar şi între vecinii de pe scara de bloc. Reconciliere pe toate palierele societăţi