În 1989, timişoreanul Ioan Stanciu avea 42 de ani şi era operator chimist la "Spumotim", o întreprindere cu un nume ciudat, unde se fabricau saltele din buret. Şi cu asta s-a ocupat până în seara de 17 decembrie. Seara în care a ajuns pe treptele Catedralei, un loc sfinţit în care, fără să ştie, îşi dăduse întâlnire cu Moartea.
Şi acum, la două decenii de la dispariţia lui în neant, Mărioara, soţia lui Ioan Stanciu, şi-l aminteşte şi îl descrie ca pe un om săritor, un sufletist care ajuta pe oricine avea vreo nevoie. Locuiau la bloc, dar el găsea în orice moment câte ceva de meşterit. "Era un om priceput, care se ocupa de absolut toate de pe lângă casă. Iar atunci când i se ivea ceva de făcut, fie chiar şi muncă la negru, nu refuza pe absolut nimeni. Părinţii mei locuiau la Stamora. Ori de câte ori avea vreo zi liberă se ducea şi acolo, ca să-i ajute la munca pe câmp.
" Concediile, în schimb, erau sfinte: plecau cu toţii la munte ori la mare. Dar ca niciodată în vara anului 1989, soţii Stanciu şi-au făcut însă concediile separaţi. El a fost cu una dintre fetele lor în Deltă. Nu că ar fi fost, neapărat, un pescar pasionat. Dar îi plăcea să iasă cât mai des în natură, în aer liber. Acasă fiind, se mai ducea din când în când pe stadion, mai ales la meciurile echipei Poli-Timişoara.
În plus, era pasionat până aproape de fanatism de motociclete şi de maşini. Mai întâi avusese o motoretă, apoi o motocicletă, după care urmase, bineînţeles, o Dacie. Dar, ca toţi pasionaţii de motoare visa, bineînţeles, la un Harley Davidson. Iar atunci când pe televiziunea sârbească se dădea raliuri auto, făcea tot posibilul să nu piardă vreunul. Politică n-a făcut. De fapt, în adâncul sufletului său, nu suporta regimul comunist.
Soţia lui îşi aminteşte că totuşi "cei de la muncă au tot încercat de mai multe ori să-l bage în partid. Uneori l-
