Am citit o carte cu adevărat amuzantă, „Mărețele maimuțe“, de Will Self, un fel de tribut, deloc modest, adus marelui Jonathan Swift. Vă povestesc și vouă (textul acesta a fost scris înainte de alegeri și nu m‑am putut liniști decât cu literatură, un fel de metadonă).

Probabil ați văzut popularul film „Planeta maimuțelor“ (varianta lui Tim Burton, din 2001, cel puțin). E despre un astronaut ce ajunge pe o planetă în care maimuțele depășesc piedicile terestre ale evoluției și ajung dominatoare, vorbesc, respectă o ordine socială, construiesc etc. Amintiți‑vă că, la finalul filmului, astronautul reușește să evadeze de pe planeta cimpanzeilor și să ajungă înapoi pe Pământ. Unde toate par neschimbate, la prima vedere. Numai că, dintr‑o dată, apar mașini de poliție din care coboară maimuțe‑polițist. Iar statuia lui Lincoln reprezintă o imagine recognoscibilă, dar cu o figură „cimpanzeiată“. Ei bine, cam din acest punct începe și aventura personajului lui Self. Artistul Simon Dykes iese în oraș cu iubita, amestecă ecstasy cu alcool și cocaină până la neștire. Când se trezește, alături găsește un cimpanzeu, în loc de femeia cu care se culcase.

Lumea în care se trezește Dykes e cam aceeași. Cu o singură modificare darwinian‑literară. În loc să câștige homo sapiens planeta, o câștigaseră celelalte primate. Familiile sunt alcătuite din masculi alfa, ce se împerechează cu tot ce prind. Iar femelele acceptă cu plăcere, cu o singură condiție: să fie în rut. Pe lângă urâțenie, acesta e marele șoc al lui Dykes: felul în care împerecherea e omniprezentă, în care perechile nu țin la exclusivitate. Tulburător e și momentul în care masculul alfa simte când trebuie să le cedeze locul celor care vin, mai tineri și mai viguroși.

Artistul nostru ajunge la spitalul de nebuni, unde cunoaște și un mare cimpanzeu savant care studiază acest caz ciudat al unei maimuțe c