N-am votat pentru Băsescu şi nici contra lui. Dar am votat contra: contra lui Gâdea, Ciutacu, Vântu, Patriciu, Cristina Şincai, Răzvan Dumitrescu, Prelipceanu, Firea, Nistorescu etc. Împotriva distrugerii celui mai bun ziar postdecembrist (Cotidianul) şi a transformării ziariştilor în lătraci, împotriva înregimentării unei naţiuni. Şi pentru: pentru libertatea mea de a gîndi, pentru regula numărul 1 a decenţei şi dreptei măsuri, pentru echilibrarea balanţei între semeţia accesului la manipulare în masă şi libertatea de decizie a fiecărui cetăţean. Ca să nu mai simt că trăiesc într-o ţară de emigranţi reali, virtuali şi potenţiali. Episodul întîi. 22 noiembrie 2009. La Chişinău. Am stat cinci ore la coadă la Ambasada României, cu alţi cetăţeni români din Republica Moldova (moldovenii cu cetăţenie română nu ştiu pe unde erau), şi fără nici un ochi atent de televiziune românească prin zonă. Iar în astea cinci ceasuri, după ce-am lăsat deoparte aparatul de fotografiat (să nu se mai uite oamenii şui la mine), am ascultat, în variante după variante, fapte şi date despre umilinţa de a fi român şi sentimentul de demnitate pe care, absurd, ţi-l poate da un singur discurs al unui preşedinte într-un Parlament cunoscut doar la televizor. Şi despre alte alegeri, care-ţi dau curajul de a sta acum la coadă în faţa unei ambasade fără teama de a fi supravegheat. Despre un jurămînt de credinţă faţă de ţară depus la o vîrstă conştientă şi despre o cetăţenie primită cu recunoştinţă. Despre copii cărora această cetăţenie le-a dat şansa de a-şi alege altă viaţă. Am stat acolo printre oameni care chiar ştiau de ce votează: conştiinţa civică e o abstracţiune, recunoştinţa – cînd trăieşte într-o ţară care nu există, cu puţine ocazii de a te simţi mîndru de ceva, orice va fi fiind – e ceva mult mai concret. Logica antică a lui do ut des (îţi dau ca să-mi dai) e o raţiune foarte serioa