Unii cred că Armstrong n-a pus niciodată piciorul pe Lună. Bate briza peste steagul american în videoul ăla, şi doar pe Lună nu e vînt, nu-i aşa? Dar cînd vedem la TV cum arde Parlamentul, trei străzi mai încolo – ei, asta e mai uşor de crezut, nici nu trebuie să ieşi din casă să te uiţi cu ochii tăi. Ba chiar e mai sigur să nu. Fake e numai ce nu cunoaştem, noi înşine n-avem cum să fim. Să fim fake. Noi doar îmbunătăţim realitatea, pe ici, pe colo, buze mai roşii, ciorapi impecabili, şolduri mai suple. Chiar şi-aşa, noi nu putem fi decît autentici, o ţară de oameni curajoşi şi revoluţionari – „important e nu ce înscenezi/ important e cu ce te alegi din înscenare“. Dacă vrea cineva – aşa, din morbidă curiozitate – să afle dacă există o scenă alternativă de teatru la Chişinău, în mod sigur din presa moldovenească n-o să scoată multe informaţii. (Din raţiuni imperceptibile pentru mintea omenească, nici după schimbarea de putere de la Chişinău, adică după ce la guvernare au ajuns „ai noştri“, practica jurnalistică din Republica Moldova n-a suferit vreo metamorfoză.) Chiar şi articolele despre reînviatul Festival Naţional de Teatru (reînviere datorată, cel mai probabil, faptului că ministrul Culturii numit de Alianţa pentru Integrare Europeană e director de teatru) inventariază exclusiv producţiile instituţiilor de stat sau finanţate de stat – care, de altfel, şi-au ales singure spectacolele de prezentat în festival. Altminteri, înţeleg că titlul original al premierei de pe 7 şi 8 decembrie, de la Clubul 513*, semnată de un artist cu care, de altfel, teatrul moldovenesc se laudă (Mihai Fusu), e de natură să ruşineze urechile simţitoare, cunoscătoare de rusă – poate de aceea Podozritelnoe Yebalo (i.e. Mecle pizdos de suspecte, referinţă la expresia unui poliţist anchetîndu-i pe „golanii“ manifestînd contra lui Voronin) sau Am ce am eu cu poliţia nu apare pe nicăie