Ultimul roman al lui Amos Oz, publicat în acest an şi în limba română, la Humanitas fiction, Rime despre viaţă şi moarte, aduce un nou tip de scriitură faţă de cea cu care ne-a obişnuit pînă acum scriitorul israelian. În majoritatea cărţilor sale anterioare, Amos Oz propune o naraţiune în care autobiograficul – cu accent pe momente din copilăria sa –, ficţionalul, dar şi realităţile istorice ale unui Israel în permanenţă supus tensiunilor şi conflictelor compun un cadru romanesc aparte, în care apelul la memorie se arată a fi refugiul cel mai des căutat. A-ţi reaminti pentru a te înţelege pe tine este un deziderat pe care Amos Oz îl urmează cu fidelitate. Teroarea resimţită în faţa timpului, a eroziunii sale sistematice a tot ceea ce iniţial pare indestructibil rămîne, în romanele sale cele mai cunoscute, ca, de pildă, Cutia neagră sau Poveste despre dragoste şi întuneric, un punct comun, conturînd profilul unui scriitor pentru care recuperarea amintirilor este esenţială în demersul de structurare a propriei identităţi. Ludic şi ironic Filonul autobiografic, preponderent în romanele sale, este deturnat, în Rime despre viaţă şi moarte, înspre o direcţie ce vizează statutul scriitorului şi al literaturii în lumea contemporană. Ludic şi ironic, ultimul său roman atinge subiectul ipocriziei din mediul literar, al demagogiei şi al vorbăriei goale, ascunse sub masca unor discursuri pompoase, menite doar a-l pune în evidenţă pe critic, şi nu pe scriitor. Evident, Amos Oz nu scrie un roman tezist, critica faţă de anumite stereotipii din mediul literar este un pretext pentru dezvoltarea unui fir narativ în care realitatea furnizează, permanent, puncte de plecare pentru imaginarea diverselor scenarii, pe care Scriitorul ar putea să le folosească, eventual, într-o viitoare carte. Secvenţele imaginate de Amos Oz au însă consistenţa unor crochiuri, autorul nu îşi propune s