Marţi. Ziua Naţională: nu merg la facultate, pierd un curs. Nu deschid televizorul. Îmi văd de ale mele, la calculator. Periodic, mă uit pe Hotnews. Aşa aflu de Timişoara. Acum douăzeci de ani am aflat mai greu. Mă abţin în continuare să deschid televizorul. Seara, tot de pe Hotnews, aflu despre „contramanifestaţie“. Şi despre „protestele“ din celelalte oraşe. Un amic mă cheamă la Universitate. Nu merg. Îi spun că sigur vor apărea acolo inşi lîngă care nu văd de ce aş sta, indiferent că votăm la fel. Mai tîrziu, citesc că la Cluj a fost în stradă Noua Dreaptă şi că la Universitate s-au reluat cîntecele din 1990. Am avut dreptate, sigur n-aş fi vrut să cînt sau să ascult „Mai bine mort decît comunist“. În general, îmi imaginez greu un moment în care aş fredona „mai bine mort“. Miercuri. Există viaţă şi în afara alegerilor. Seminar la Institut, mici certuri la Cercetare, birocraţie. Seara, Băsescu anunţă că are aviz parafat că filmuleţul a fost editat. Cotidianul (ediţia on-line) ignoră ştirea, Realitatea TV o face harcea-parcea, explicînd că un aviz nu e o expertiză etc. În timp ce moderatori şi invitaţi bat cîmpii, pe ecran rulează la nesfîrşit filmuleţul. Mut pe Mezzo. La ora 21, pe TV1000, Monty Phyton – Sensul vieţii. Exact ce-mi trebuia. Citesc cartea lui Ernu. Îmi place, mă intrigă, ador nonconformismul, gîndirea paradoxală şi incorectitudinea politică a celor două personaje. Şi totuşi, parcă toată analiza e îndreptată spre situaţia extremă, spre Gulag, iar comunismul pe care l-am trăit, cel de zi cu zi, e văzut din avion. În viziunea asta, în comunismul deconstruit cu răceala teoreticianului şi cu umorul superior al intelectualului subţire, parcă nu mai e loc pentru lipsuri, pentru frig, pentru avorturile pe masa din bucătărie... Amănunte? Nesemnificative la scara istoriei? O fi. Eu le-am trăit. Joi. Dimineaţa – analize („Ştiţi, de la o vîrstă, e bine s