- Comentariu - nr. 436 / 10 Decembrie, 2009 Faptul ca eu, ca scriitor maghiar transilvanean, ma declar patriot roman, nu inseamna pentru mine niciun efort, nicio stare speciala. Patriotismul meu este o mostenire din familie. Tot mi-a fost dat din jurul familiei, in care atmosfera culturii nationale maghiare se impaca pasnic cu sarbatorile pascale sau ale Craciunului petrecute impreuna cu preotul ortodox al comunei, intonarea psalmilor in limba maghiara cu liturghia Bisericii Ortodoxe. Am ramas fidel acestei mosteniri din familie. S-au schimbat in jurul meu regimuri politico-sociale, dar eu, chiar si la 80 de ani, m-am tinut si ma tin de ce mi-a turnat tatal meu in inima: respecta tara in care traiesti si muncesti si legile ei, respecta-i pe confratii tai care sunt fiii altei natiuni si care vorbesc o alta limba, dar cu care soarta te-a legat inseparabil, caci "pentru tine nu exista alt loc pe pamant si, indiferent daca vei fi binecuvantat sau batut de soarta, aici va trebui sa traiesti si sa mori...". Nu de dragul unei figuri de stil am pomenit aici aceste cuvinte sacre ale liricii clasice maghiare. In cercul familiei mele am auzit deseori Apelul lui Vörösmarty si Imnul lui Kölcsey Ferenc cu ocazia unor sarbatori nationale sau religioase, deoarece pentru tatal meu, la fel ca si pentru frumoasa mea mama, pe care am pierdut-o cand eram tanar, pastrarea limbii materne si a culturii maghiare era o cauza la fel de sacra ca si grija pentru dragostea frateasca fata de poporul roman. Eu si sotia mea, actrita Ádám Erzsébet, am ramas fideli mostenirii lasate de familiile noastre, patriotismului roman, cand Soarta nu ne-a binecuvantat si cand, in valtoarea schimbarii de regim din decembrie 1989, ne-a batut crunt, ne-a umilit si... intr-un mod barbar. Un aventurier politic de nationalitate maghiara (nici nu merita sa ii pomenesc numele), care in timpul evenimentelor din dec