Despre Roxana Pavnotescu, autoarea cărţii Sub semnul Aspidei, aflăm, dintr-o Prefaţă a dlui prof. Dumitru Micu, date care precizează că scriitoarea e "domiciliată în New York din 1990, scrie în limba maternă, ca pe vremea când era studentă şi elevă. I-au apărut versuri şi povestiri, cronici de teatru şi de film în "Steaua", "Tribuna", România literară, "Cultura" şi "Nordul liber". în 2005 a debutat editorial cu un volum de poeme: Despre ningiri şi ningele. Iată-i acum debutul editorial în proză!" (p. 5).

Vom spune din capul locului că în Sub semnul Aspidei asistăm la întoarcerea pe toate feţele a nefericirii omeneşti într-o lume degradată, secularizată, demitizată, altfel spus, o lume în care omul, rupt de mediul său natural, la care continuă totuşi să tânjească, nu-şi mai găseşte armonia interioară, seninătatea şi bucuria vieţii, din pricina spargerii înseşi a acestor valori în modernitate. Omul modern: cu suferinţele lui, cu fantasmele lui, cu speranţele, cu dezamăgirile lui, cu angoasele lui. Copleşit de atâtea stări contradictorii (bărbat sau femeie) din Sub semnul Aspidei nu poate fi decât nefericit.

Această observaţie majoră rezultă din parcurgerea amalgamată a ipostazelor de viaţă foarte diferite, prinse în tot atât de diferite modalităţi de expresie: naraţiune, eseu, scenetă, poem, cu precizarea însă că nici una dintre aceste mijloace nu-şi păstrează puritatea canonică, ci se întrepătrund: la o analiză mai atentă, găseşti o cale de comunicare între ele. în toate episoadele narative, în toate paginile eseistice, în toate poemele (de fapt, două superbe descântece "culte" de aspidă), descrierile, scenetele etc. care compun cartea, se sugerează, se proiectează în afară sau se consumă în interior aceeaşi idee: omul şi-a pierdut "... naiva dintâi virginitate" (după o frântură de vers arghezian) sufletească. E bântuit acum de tot felul de f