Fixaţia conspiraţiei şi reflexul de suspiciune îşi află ilustrarea în presa zilnică, în programele de ştiri şi în dezbateri.

Unul dintre cuvintele de care se face uz şi abuz în România de azi este „mafie". Există oameni care văd în el imaginea unei societăţi epigonice, incapabilă să-şi onoreze sau să-şi merite trecutul.

Alţii folosesc această vocabulă pentru masajul (şi mesajul) electoral de întreţinere, din cinci în cinci ani. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu mafia transformată în componentă de slogan, care face figură de antonim al patriei şi e cazată în consecinţă, „jos", spre deosebire de patrie, care stă, fireşte, „sus".

Folosirea obsesivă a acestui cuvânt semnalează câteva lucruri. Cel mai amuzant dintre ele este uşurinţa cu care trece românul de la sensul propriu la cel figurat, capacitatea lui de-a pierde din vedere încărcătura iniţială a unui termen şi de-a glosa metaforizant, cu nădejdea că îşi va epata auditoriul.

Mult mai gravă e tendinţa multora de-a crede că tot ce se petrece în jurul lor, de la greva transportatorilor la înflorirea magnoliilor, e rodul unor urzeli, al unor interese impure, al unei agende ascunse ochiului public.

Fixaţia conspiraţiei şi reflexul de suspiciune îşi află ilustrarea în presa zilnică, în programele de ştiri şi în dezbateri.

Mafia a devenit cuvânt obligatoriu şi criteriu de triere a subiectelor. Tot ce poate fi pus în legătură cu acest termen obţine undă verde şi tratament privilegiat. Subiectele în care e cu neputinţă să strecori fie şi o aluzie la structurile mafiote sunt expediate în plan secund.

Faceţi o experienţă simplă. Deschideţi ziarul, radioul, internetul sau televizorul şi baleiaţi. Garantez că în câteva minute veţi întâlni cuvântul cu pricina - preferabil în titlul unui articol cu pretenţii dinamitarde. Căci, dacă nu ştiaţi, avem mafia pariurilor, a arbitrajelor, a alcoolulu