În perioada istoriografiei romantice de secol XIX, domnitorilor fanarioţi li se pusese eticheta răului celui mai negru cunoscut de ţările române. Blamaţi pentru corupţie şi lăcomie, ei deveniseră exponenţii unui balcanism de care societatea românească de la acea vreme, întoarsă cu faţa spre Apus, încerca să se debaraseze. Însă cercetările ulterioare au arătat că stigmatizarea epocii fanariote de la un cap la altul era exagerată. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, Imperiul Otoman risca să piardă controlul ţărilor de la nord de Dunăre. Transilvania, până atunci principat autonom sub suzeranitate turcească, era deja pierdută în favoarea habsburgilor din 1699.

În plus, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu ruşii împotriva turcilor şi, pentru prima dată, în 1711, oastea rusă a trecut Nistrul. În aceste condiţii, pe tron a fost impus un domnitor nepământean care era credincios Porţii. Situaţia s-a repetat şi în Ţara Românească, în 1716, după ce domnul de acolo, Ştefan Cantacuzino i-a trădat şi el pe turci, oferindu-le austriecilor informaţii despre stadiul pregătirilor de război ale otomanilor. Domnitorii fanarioţi erau greci de la Constantinopol, din cartierul Fanar. Numiţi de sultan, ei erau consideraţi dregători ai imperiului pe care Poarta îi putea schimba dintr-o ţară în alta după bunul plac al sultanului. Tronurile de la Iaşi şi Bucureşti erau vândute pe sume mari de bani, la care se adăugau daruri şi peşcheşuri către marele vizir sau către alţi demnitari care înlesniseră târgul. Domnitorul ajungea în ţară plin de datorii, de multe ori animat de unicul gând al recuperării rapide a pagubei. Îşi aducea şi creditorii cu el, pe care îi făcea boieri aici. Din aceste motive, epoca secolului al XVIII-lea a fost foarte hulită, însă unii istorici au arătat că sistemul domnitorilor din Fanar era cel mai mic rău dintre