Îmbătrânesc tablourile, Doamne, cu lumea lor cu tot! Sau, poate, ochii noştri orbi or fi de vină? Sau, poate, gândul nostru’nfiorat de greul tainei care tot sporeşte cu fiecare clipă care trece (şi noi cu ea), ca-ntr-o poveste nu chiar fermecată dintr-un „va fi cândva?“, „a fost vreodată?“. (...) Îmbătrânesc tablourile, Doamne, şi lumea oarbă crede că-i stăpână pe timpul imobil care le ţine. Le cumpără, le vinde sau le fură, le ţine sub lacăte sau le lasă în mici sau mari muzee, să-şi aştepte răzleţii trecători grăbiţi s-ajungă spre rostul lor – de umbre neştiute.

Din când în când, nebănuit de rar, asupra lor adastă vreo privire adânc întrebătoare şi, atunci, cei exilaţi între rame-celule, cei prinşi în albul necuprins al pânzei cu-ntreaga lor poveste de culoare, înveşnicind secunda, prind să-ntrebe: mai ştiţi de noi? Noi, cei cu voi asemeni, cu-acelaşi tremur – undă în privire, cu – aceleaşi bucurii mărunte, simple, cu-aceleaşi spaime, doruri, aşteptări, cu-aceleaşi vanităţi răstălmăcite în tot atâtea rosturi fără rost? Ce ştiţi de noi în timpul care ziceţi c-ar fi al vostru când, fără de veste, ne întâlniţi privirea de dincolo de timp? Iar noi, de dincoace de vama cu „nu credeam să-nvăţ“… le zâmbim ca-ntr-o doară, cu sperbie: – Noi, noi suntem! Voi… – Priviţi, priviţi Balconul din seara-aceea-n care (se cânta „Traviata“? „Boema“? „Carmen?“… Cine o fi păstrat programul de sală de atunci?) Berthe Morisot, modelul lui Eduard Manet, proaspăt căsătorită cu fratele acestuia (oare, cum îl mai chema?), după ce invadase cu splendida-i lumină a chipului său multe din pânzele maestrului, îşi etala chapeau-ul înalt cu pene negre pe fruntea ei de plein-air mângâiată (dar şi de vântul faimei de pictoriţă trecută prin şcoala lui Guichard, a lui Corot, mai înainte de a se înscrie, triumfal, în valul ’nalt, ca o părere – Impression, soleil levant…).

Şi-o voce (