Zilele de decembrie sunt foarte nimerite pentru deschiderea unei cărţi de Steinhardt. Motivul nu stă în nevoia de a face bilanţuri spre sfîrşit de an, şi nici în pornirea de a căpăta aere religioase, ci în imboldul firesc de a rămîne singuri. Steinhardt e salutar în singurătate, fiind prin excelenţă un scriitor de interior, de mocnire pe dinăuntru şi de aşezare pe dedesubt. De aceea îl citeşti atunci cînd vrei să dai prin sită nisipul zilelor şi deşertăciunea lor, molipsindu-te de un spirit care ştie să însufleţească emoţii largi, de melancolie grea şi de predispoziţii subtile. În schimb, nu vei găsi la el nimic din voinţa de a-şi sufoca cititorul cu pledoarii logice şi demonstraţii ideologice. Steinhardt e un scriitor de tact psihic şi de delicateţe sufletească, uneori excesiv de împăciuitor, alteori excesiv de indulgent, dar în totul un căutător de sensuri iraţionale şi adieri ilogice, de unghiuri şi penumbre pe care viaţa civilizaţiei nu ţi le poate da.

Pe scurt, nu îl citeşti ca să te lămureşti, ci ca să te înfiori. E genul de spirit care te desprinde din prezent şi te împinge spre un orizont care, pe cît e de lipsit de corespondenţă în realitate, pe atît de plin de răsunet poate fi pe dinlăuntru. Cu Steinhardt înţelegi că emoţia estetică se împlineşte numai dacă se metamorfozează în ceva care nu e deloc frumos, trecînd într-o stare care nu e nici estetică şi nici morală, ci cosmică, adică religioasă. Că aşadar arta cuvîntului are sens numai în măsura în care te face să simţi un miros care nu ţine de lexic, ci de ceea ce precede lexicul, şi anume logosul.

Dialogurile părintelui cu tînărul Ioan Pintea (Steinhardt avea 72 de ani, iar viitorul preot 23) au avut loc la Mînăstirea "Sfînta Ana" de la Rohia în anii '80 şi s-au desfăşurat de-a lungul unui heptameron cu tentă ritualică - şapte dialoguri timp de şapte zile, cărora li s-a adău