Ludovic al XVI-lea era un om blând. Lui îi plăcea tâmplăria - ţinea un atelier la Versailles, unde lucra mobilă - mese, scaune, albe.
Avea acest nărav. Nu-i era gândul la domnie...
De ea, o lăsase să se ocupe soţia lui, care umpluse parcul de la Versailles de păstori şi de păstoriţe, în căsuţele lor peizane, imitând costumaţi viaţa idilică.
Maria-Antoaneta crescuse, între timp; ajunsese la vreo douăzeci de ani. Dar era lipsită de experienţă şi începuse să se amestece în treburile Franţei, dând peste cap tot ce bărbatul ei, cu bunul său simţ gospodăresc şi cu măsura lui, accepta, în privinţa reformelor, de care regatul său nu ducea lipsă...
Între două petreceri la curte, Antoaneta schimba capricioasă tot ceea ce Ludovic, cu gândul la construirea de mobilă, - ce îi dăduse şi numele -, primea ca reformă.
Aceste amestecuri ale Antoanetei făceau ca poporul să lunece încet, dar sigur, pe calea revoluţiei...
Ideea ei că poporul, care se văita că nu mai are pâine, - să mănânce cozonac! - pare o născocire, însă ei i se potrivea. Cu toate năstruşniciile ce îi treceau prin minte...
Şi Franţa explodă la un moment dat...
Târâţi înaintea Tribunalului poporului, - Ludovic -, pe nedrept, - Maria-Antoaneta pentru fanteziile ei costisitoare şi pentru celelalte acuzaţii aduse monarhiei, au fost ghilotinaţi după judecare.
Cu o nepăsare scump plătită, Maria-Antoaneta nu s-a gândit mult timp decât la plăceri.
Adesea, ea îi repetase lui Merçi-Argenteau, care îi făcea timide mustrări...
"- Da, dar mai întâi, trebuie să te amuzi."
Dar Maria-Antoaneta o ţinea numai în baluri şi serbări...
"Deşi trebuie să justifici totul printr-o muncă serioasă, adusă în schimb..."
Maria-Antoaneta însă nu înţel