Albumul asta nu exista. Nu e in magazine iar amazon.com iti intoarce la cautare urmatorul raspuns: Sign up to be notified when this item becomes available.
David Lynch a facut fotografii pentru coperta unui cd care a sfarsit prin a fi distribuit blank, ca o invitatie deloc deloc subtila catre folosirea torrentilor, dc++ si a altor retele peer-to-peer care au bunul simt sa nu tina seama de neintelegerile dintre casele de discuri si artisti.
Pentru un album care nu exista au muncit suficient de multi indivizi. Atat de multi incat, la suparare, isi pot delimita o zona, un continent autonom in peisajul haotic al industriei muzicale a decadei. Cateva nume: Sparklehorse, Nina Persson, Julian Casablancas, The Flaming Lips, Suzanne Vega, Iggy Pop (unicul, suveranul), Vic Chessnutt, Frank Black si altii. Multi altii.
Figura publica si forta unificatoare este Danger Mouse. Brian Burton pe numele lui din viata civila a devenit cunoscut o data cu lansarea, in 2004, a The Grey Album, un mix naucitor intre The Black Album al lui Jay Z si capodopera Beatles The White Album. Un mic semn al timpurilor. Amestecam trecutul cu prezentul si obtinem mici bucati briliante de prezentul paralel. Ala in care Lady Gaga nu are voie sa paseasca. Domnul Burton isi crease capodopera gri pentru prieteni dar cu ajutorul acelorasi retele peer-to-peer s-a imprietenit cu mai toata lumea.
Danger Mouse (idiot nume) devenit apoi parte din Gnarls Barkley. Efort bine asezat in limitele industriei si reusit cu supra-masura. Au iesit doua albume, unul mai bun ca altul, iar 2009 ar fi trebuit sa fie anul in care Danger Mouse (domnul Mouse?) sa arate ce intelege el dinsintagma “La noche oscura del alma”.
Daca era dupa casa de discuri EMI, n-am fi aflat niciodata. Diverse incurcaturi de ordin juridic care nu intereseaza pe nimeni au oprit lansarea a ceea Brian Burton a
