Cand l-am intalnit pentru prima oara, in urma cu 19 ani, Mircia Dumitrescu era deja pentru mine un mit: il cunoscuse, statuse in apropierea, interferase, se contaminase de geniul celui la care nu indrazneam sa ma gandesc altfel decat ca la un zeu: Nichita Stanescu. Dupa 19 ani de la prima noastra intalnire, Mircia imi pare coborat din "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte": la fel de febril si de mistuit de creatie ca pe vremea cand avea varsta mea de acum. Intentionasem sa-l iau la intrebari in vederea realizarii acestui interviu pe profesorul Mircia Dumitrescu, dar in usa atelierului m-a intampinat artistul Mircia Dumitrescu. Voisem sa abordez exclusiv problema invatamantului de arta in Romania de astazi, dar cum sa ma fac ca nu vad ce se petrece in jurul meu, in spatiul in care erau raspandite paginile a ceea ce urma sa devina o carte bibliofila?
- N-ati vrut sa va dau intrebarile gata formulate, iar dumneavoastra sa-mi trimiteti raspunsurile pe e-mail.
- Nu, batrane, iar in atelierul asta sa-mi zici "tu", ca si cum ti-ai vorbi tie insusi. Cu ce vrei sa incepi?
-Pai acum nu mai pot incepe cu ce venisem pregatit de-acasa.Vad ca lucrezi la o carte-obiect, asa cum faci de foarte multa vreme.
- Sa nu te mai aud cu vorba asta: "carte-obiect". Carte-obiect fac pictorii care nu mai au ce spune. Cartile mele sunt facute sa comunice. Ideea de a ma preface ca fac o carte fara a ma baza pe textul din interiorul ei ar fi stupida. Trebuie cuvinte. Graficianul e subordonat textului literar tot asa cum regizorul de teatru se subordoneaza piesei pe care o pune in scena. Eu fac carti bibliofile.
-Ca si cea pe care o asamblezi acum, "Teoreme poetice/ Theoremes poetiques", de Basarab Nicolescu?
- Exact. Am obtinut o suta de metri patrati de spatiu la Targul Gaudeamus si voi expune acolo o parte dintre cartile bibl
