Unde locuiţi, de fapt?" Omul din faţa mea e reproducerea perfectă a fotografiilor pe care le ştie o lume întreagă. Nici gras, nici slab, nici înalt, nici scund, cu puful de păr rebel pe un cap mai degrabă pleşuv, cu nasul coroiat, cu bărbiţa aproape albă, cu ochelarii dindărătul cărora strălucesc două luminiţe blând-ironice, bărbatul pare un funcţionar care, în drum spre casă, s-a oprit să bea un pahar cu prietenii. Chiar asta face în timp ce îi adresez întrebarea pe care, cu siguranţă, a mai auzit-o de sute de mii de ori. Iar unii ar fi dat bani grei să afle răspunsul! Zâmbeşte pufos, schimbă paharul dintr-o mână în alta şi răspunde voit enigmatic: "Acolo unde îmi sunt cărţile." Apoi, după o secundă, pe un ton serios: "La New York."

Salman Rushdie - pentru că despre el e vorba - duce de două decenii o viaţă de nomad. Condamnat la moarte de regimul Khomeini, a stat ascuns, sub protecţia serviciilor secrete engleze, vreme de mai mulţi ani. "Când a fost cel mai greu?", îl întreb, conştient din nou că mă plasez pe lista întrebărilor puse de milioane de ori. Rushdie răspunde însă cu însufleţire, ca şi când ar fi auzit, în fine, o întrebare originală: "Primul an. Pentru că nu ştiam cât de serioasă e ameninţarea şi cât de departe sunt fundamentaliştii hotărâţi să meargă. În plus, deplasându-mă dintr-un loc în altul, nu puteam să-mi iau cărţile cu mine!"

Aşadar, viaţa şi cărţile! Ori: viaţa sau cărţile! "Mă documentez până în cele mai mici amănunte pentru fiecare carte. Citesc absolut orice: romane, poezie, tratate ştiinţifice, jurnale, biografii. N-am un gen preferat. E lucrul care-mi place cel mai mult. Şi, desigur, să mă întâlnesc cu oamenii!" Zâmbeşte din nou, ciocnim zgomotos paharele şi n-am cum să nu-l admir pentru seninătatea absolută a gesturilor şi cuvintelor. Nu seamănă deloc cu portretul făcut de Ron Evans, unul din paznicii din perioad