Închiderea unui simbol al Clujului a fost bomboana de pe coliva unuia dintre cei mai grei ani de după Revoluţie. Datoriile colosale au pus lacăt fabricii Clujana, care a „renăscut” după 10 ani, când brandul a fost relansat.

Înfiinţată în 1911, sub numele „Fabrica de Piele Fraţii Renner & Co”, Clujana a devenit, peste ani, una dintre cele mai cunoscute mărci ale Clujului. Trecută în proprietatea statului în anul 1948, fabrica şi-a trăit apogeul la începutul anilor ’80, când avea aproximativ 8.000 de angajaţi, care lucrau tăbăcării, la fabricile de articole din cauciuc, de tălpi şi de încălţăminte. Toate acestea care făceau din Clujana cel mai mare producător de pielărie din estul Europei.

Datorii colosale

Decăderea Clujanei a început după Revoluţie, iar în 1999 s-a decis închiderea operaţională a fabricii. Hotărârea a fost luată pe fondul situaţiei financiare dezastruoase a întreprinderii. Aceasta acumulase datorii enorme, de peste 45 de miliarde de lei vechi.

După închiderea fabricii, oraşul a trebuit să suporte şocul economic şi social cauzat de apariţia „peste noapte” a 4.000 de noi şomeri, într-un an şi aşa foarte prost din punct de vedere economic. Trecerea în nefiinţă a fabricii a fost precedată de o serie de mitinguri şi greve ale angajaţilor, cauzate de neplata la timp a salariilor şi de spectrul şomajului. „Omul negru” al închiderii Clujanei a fost considerat Radu Sârbu, clujeanul care conducea la acea vreme Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), proprietarul fabricii de încălţăminte. FPS a refuzat atunci să garanteze un împrumut bancar care ar fi putut prelungi agonia fabricii, insistând că aceasta nu îşi putea plăti datoriile decât prin lichidare.

După închiderea fabricii, în luna iunie, protestele în stradă ale muncitorilor au continuat până la sfârşitul anului, deoarece disponbilizaţii nu şi-au primit la timp plăţile compensatorii