Deschizînd Lumea românească la 1900, a lui Ion Bulei (Editura Eminescu, 1984), veche abia de un sfert de veac, dar intrînd, de bună voie, în miezul unor documente şi întîmplări centenare, ai sentimentul unei familiarităţi îndepărtate. Al unei înrudiri, nu foarte strînse, dar nici de tot pierdute, cu acei oameni care-şi apără bonomia de fond în toiul unor crize de formă. Politicieni, ca şi popor.

Colecţia "Clepsidra", în care această cărticică de vremuri şi moravuri a apărut, impune atenţie la timpul care trece. În şase trepte, numite cu titluri de capitol: Începe un veac, Începe o criză, "Erau toate de făcut", Şi între timp..., Criza continuă, Prin noi înşine. Combinînd, indistinct, doctrina şi realitatea. La fel de avîntată ca şi ea.

Dispute de toate felurile, astronomice şi religioase, în chiliile savanţilor şi-n sălile Vaticanului, îi dau sau îi iau lui 1 ianuarie 1900 dreptul de a pune pasul într-un secol nou. Nu ne este necunoscută această agitaţie de început de secol, ba chiar şi de mileniu, cu tot cu profeţiile ei catastrofice. La pragul secolului XX, lucrurile stăteau parcă mai bine. În orice caz, la Bucureşti care, prins între Paris şi Berlin, între Papă şi sărbătorile populare, rezolvă problema avantajos: "în ciuda lui Camille Flammarion (astronom francez - n.m.) şi a Papei de la Roma serbăm cu solemnitatea ce se cuvine apariţia noului veac. Chit că, pentru ca să nu rămâie nimeni în pagubă, să serbăm şi la anul, cu acelaşi tămbălău, naşterea secolului al douăzecelea." (Moş Teacă era revista care găsea imparţiala soluţie). Se vede limpede, plutind peste încăierări de principiu, spiritul lui nici aşa, nici altminterea, al unei abţineri în exerciţiu, dacă se poate spune aşa, votînd şi cu unii, şi cu alţii.

Pe deasupra, la Bucureşti se sărbătoreşte după alt calendar, întîrziat cu 12 zile. Aşa încît, în vreme ce Europa s