Răsfoiesc cu delicii volumul pe care Jean d'Ormesson îl consacră teatrului lui Racine în seria bilunară de la "Le Figaro". Îmi aduc aminte de preţuirea pe care Anton Holban o avea pentru "Bérénice", piesa fără subiect, despre care autorul însuşi afirmă într-o splendidă prefaţă, reluată în volum: "A inventa înseamnă a face ceva din nimic". Nu e nici cruzime, nici moarte, ca de obicei în tragedii, în "Bérenice": doar o despărţire. O tragedie psihogică, aşadar. E sigur că tocmai această puritate îi plăcea lui Holban, autor al unor romane în care, de asemenea, nu se întâmplă, în ordine exterioară, mare lucru, dar foarte multe în viaţa interioară a personajelor.
Această puritate n-a cruţat piesa de contestaţii. Şi nu din partea autorităţii religioase (deşi Racine se certase cu membrii comunităţii de la Port-Royal), ci a scriitorilor înşişi, împinşi de la spate de cel mai celebru dintre ei, Corneille. "Bérénice" e montată prima oară pe scenă pe 21 noiembrie 1670, aşadar acum aproape două sute cinci zeci de ani. Era deja notorie rivalitatea dintre tânărul dramaturg, avea 31 de ani şi era abia la a patra lui piesă şi doar la a două de succes, şi mai vârstnicul Corneille, aflat în amurgul carierei. Rivalitatea data de la premiera cu "Andromaca". Corneille nu-i ierta lui Racine un succes pe care teatrul francez nu-l mai cunoscuse de la premiera, în 1636, a "Cide"-ului propriu. Nu s-a mulţumit să pună la cale o întreagă cabală, dar a scris el însuşi "Tite şi Bérénice", o piesă pe aceeaşi temă. N-a avut trecerea la public a lui Racine, ceea ce l-a îndârjit şi şi-a chemat în sprijin fanii. Madame de Sévigné are, cu ocazia asta, o vorbă grea: "(piesa lui Racine) nu e pentru secolele care vin". S-a dovedit că e. Zece ani după "Andromaca", "Phedra" e din nou concurată neloial. De data asta, de "Phedra şi Hyppolite" a lui Pradon. E tot mâna lui Corneille, prea bă
