"Spatiu privat"*,ultimul volum al Elenei Vladareanu, e o carte-concept, unde atât proiectul ca atare, cât si poemele privite individual avanseaza monoton, fara caderi semnificative, dar si fara tâsniri notabile.
In parte, vina o poarta, desigur, formula insasi, care trimite, dupa cum a observat Mihai Iovanel, la o existenta "ridicola si meschina", situata la intersectia dintre inserturile biografiste si sabloanele media (sau, mai bine zis, la substituirea biografemelor "autentice" cu stereotipuri publicistice sau publicitare). Problema de fond e, insa, alta si ea tine, mai intâi, de manipularea ineficienta a cliseelor mediatice (asumate), iar, in al doilea rând, de prezenta tacita in text a unor clisee poetice (neasumate, dar eficiente - doar ca nu in favoarea Elenei Vladareanu).
Pentru primul caz, reprezentativ e textul "crisis", care amplifica un nucleu anecdotic comun printr-o serie de comentarii cliseizate nu mai putin comune: "El a ramas fara job. A doua oara in trei ani./ Nu s-a straduit indeajuns. In perioada de criza economica el vrea sa leneveasca. Vrea doar sa stea. Sa bea o bere si sa stea./ «As fi maturat cu el pe jos», mi-a spus cel mai bun prieten al nostru./ «Oamenii nu stiu cum sa tina mai bine cu dintii de job si el isi baga picioarele.»/ «Nu te straduiesti niciodata», ii spun eu. As vrea sa fiu mai rea. Ce l-as mai musca!" Sirul de poncife este intrerupt apoi printr-o poanta, care releva intr-un mod grotesc cinismul "patronilor", dar, in loc ca poemul sa se incheie aici (cu acest final de un oarecare impact), textul continua cu un nou calup de clisee, care nu numai ca disperseaza efectul, dar dubleaza in chip redundant "invataturile" din prima secventa a poemului: "Eu iubesc munca. Am invatat de mica./ Meseria e bratara de aur. Cine nu munceste, nu are. Nu sta, ca stai degeaba. Trebuie sa te descurci singura. Nu exista câstig fara mun
