Si-o poate imagina cineva pe Ana Blandiana arbitrând un meci de fotbal? Presupun ca nu. Si totusi un asemenea meci a avut loc.
Era in 1983, in primele zile ale lui iunie. Alaturi de numerosi alti scriitori, ma aflam la Onesti, la "Zilele culturii calinesciene", organizate ca in fiecare an de Constantin Th. Ciobanu. Ca sa ne scoata la soare dintre zidurile cladirilor intre care participam la interminabile dezbateri (captivati de aceste dezbateri, intrutotul libere, uitam sa ne mai uitam la ceas), primarul orasului ne-a propus sa jucam un meci de fotbal pe stadionul orasului. Sa-l jucam noi, scriitorii, nu sa ne ducem ca spectatori la unul jucat de altii! Propunerea a produs animatie si a fost acceptata, tocmai pentru ca era traznita.
Pe stadion ni s-a pus la dispozitie echipament real, din acela folosit in meciurile oficiale, inclusiv ghete cu crampoane. Ana Blandiana, care de la inceput a anuntat ca vrea sa fie arbitru, a primit binecunoscutul costum negru si un fluier. Nicolae Manolescu si-a constituit o echipa puternica, chemându-i sa joace alaturi de el pe Laurentiu Ulici, Mircea Martin, Radu Calin Cristea si Ion Bogdan Lefter (ultimii doi, tineri si agili, membri ai Cenaclului de luni). Echipa din care faceam eu parte ii mai cuprindea pe (mai putin sprintenii) Mihai Zamfir, Dan Culcer, Ovidiu Genaru si Bogdan Ulmu.
Ca sa nu jucam in fata unor tribune goale, ceea ce ar fi fost dezolant, primarul avusese grija sa aduca, cu concursul unei profesoare de româna, patruzeci-cincizeci de eleve de liceu, instruite sa aplaude când ar fi fost cazul. In timp ce ceilalti se chinuiau sa se imbrace si sa se incalte, tragând de câte o mâneca sau sarind caraghios intr-un picior, eu m-am furisat la fete si le-am rugat - spre amuzamentul lor - sa scandeze, când am sa le fac semn: "In materie de sex/ Cel mai bun este Alex!"
Nu ma pricepeam deloc la fotbal, s
