Augustin Buzura ar fi trebuit să fie primul scriitor adevărat pe care aş fi avut ocazia să îl văd în carne şi oase. În anul 1978, eram elev al unui important liceu din Timişoara, când profesorul de literatură română, minunatul Mihai Gafencu, m-a trimis la biblioteca şcolii să caut romanul Orgolii, apărut cu un an înainte, şi, după alte vreo câteva zile, să particip la o întâlnire cu autorul său. Acolo, neapărat, trebuia să îi pun nişte întrebări legate de carte. Mi-a mai spus că scriitorul este medic de profesie. Din păcate, la bibliotecă nu se mai găsea niciun exemplar al cărţii (probabil şi alţi elevi din şcoală primiseră aceeaşi sarcină şi fuseseră mai zeloşi) şi mi s-a spus să revin peste câteva zile. M-am luat cu altele, am uitat de roman, iar în ziua fatidică a întâlnirii cu prozatorul am chiulit de la şcoală pentru a nu-mi dezamăgi dascălul. Aşa se face că, după această întâlnire ratată, am avut şansa să îl cunosc pe Augustin Buzura abia peste vreo douăzeci de ani. Între timp îi citisem mai toate romanele, inclusiv Orgolii, iar despre unele dintre ele chiar apucasem să scriu în revistele la care colaboram. Chiar dacă opţiunile noastre în spaţiul culturii şi în tumultoasa viaţă politică nu au fost mereu identice, pot să spun că pentru omul Augustin Buzura am avut şi am o constantă preţuire. Sinceritatea sa incomodă, dublată de bunul simţ ardelenesc, căldura sa sufletească mă fac să mă simt bine în preajma lui şi să mă bucur sincer ori de câte ori îl întâlnesc.

A trăi, a scrie este una dintre cele mai triste cărţi citite de mine în ultimul timp. Eseurile şi interviurile cuprinse în acest volum dau măsura deziluziilor trăite de un foarte important romancier al generaţiei '60, în anii bezmeticei şi nesfârşitei noastre tranziţii. În momentul prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu, Augustin Buzura era mai mult decât un scriitor de succes, un simbol