Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, 12.07.1904 - 23.09.1973) rămâne unul dintre cei mai importanţi poeţi chilieni, autor al unei prestigioase opere, recompensată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1971. Motivaţia Academiei Suedeze este cât se poate de elocventă în acest sens: pentru opera lui, care, cu suflul unei forţe elementare, dă viaţă destinului şi viselor unui întreg continent.
Poetul Neruda e dublat de diplomatul Neruda (consul în Asia şi Spania, iar mai târziu ambasador la Paris), de politicianul Neruda (în 1945 devine senator al provinciilor Tarapacá şi Antofagasta), de exilatul Neruda (între 1948 şi 1952 trăieşte departe de Chile, pe vremea preşedintelui González Videla) şi mai ales de prietenul Neruda (nume celebre îi sunt prieteni apropiaţi: Federico García Lorca, Ramón Gómez de la Serna, Miguel Hernández, Nicolás Guillén, Jorge Amado, Pablo Picasso, Diego Rivera ş.a.).
Apropiat al preşedintelui Salvador Allende, Pablo Neruda moare la doar 12 zile după lovitura de stat din 11 septembrie 1973, soldată cu moartea lui Allende şi instaurarea dictaturii militare a generalului Pinochet. Scriitorul chilian Jorge Edwards afirma: metaforic vorbind, Pablo s-a îmbolnăvit o dată cu ţara şi s-a stins din viaţă o dată cu instaurarea tiraniei.
Din creaţia lui prodigioasă menţionăm câteva titluri: Crepuscular (1923), Douăzeci de poeme de iubire şi un cânt de deznădejde (1924), Reşedinţă pe pământ (1933), Spania în inimă (1937), Versurile căpitanului (1952), Strugurii şi vântul (1954), Ode elementare (1954), O sută de sonete de dragoste (1959), Memorii din Insula Neagră (1964), Pietrele cerului (1970).
Printre ultimele sale creaţii se numără şi volumul de memorii Mărturisesc că am trăit, ce prezintă cititorului întreaga viaţă a poetului, din copilărie până la ultimele lui clipe. Iată un frag
