Meşterul ciopleşte porţi ce cuprind „tătă liniştea minţii şi belşugul din casă". Tradiţia cioplirii acestor porţi datează din secolul al XIX-lea şi nu s-a pierdut în timp, însă există din ce în ce mai puţini meşteri populari care cunosc toate elementele şi motivele ce le dau cu adevărat autenticitate.

Unul dintre aceşti meşteri este Petru Godja, zis „Moş Pupăză", din Valea Stejarului, un cătun aflat la 11 kilometri de Sighetu Marmaţiei.

Moş Pupăză are o poartă maramureşeană expusă la Muzeul Satului din Bucureşti şi alte câteva zeci, prin ţară şi străinătate. „Am cioplit porţi şi pentru străini. Am una în Spania, la un român ce trăieşte de ani buni acolo şi care a înfiinţat un muzeu maramureşean în aer liber", arată Godja. O altă poartă a asamblat-o în Canada, tot pentru un român: „Am ajuns şi la Cascada Niagara. Am închinat un pahar de horincă împreună cu românul căruia i-am ridicat poarta".

Tehnica cioplirii porţilor nu este simplă, la mâna oricui. Meşterul are nevoie de 3 luni pentru a ciopli şi asambla o poartă. „Lemnul cu care lucrez este stejarul. Poarta are trei stâlpi mari, legaţi între ei printr-un fruntar, iar acoperişul este în patru ape, exact ca la case", explică Godja. În premieră, el a cioplit şi o poartă tip şopron, unicat până şi în rândul meşterilor populari cu renume maramureşeni.

Porţile te îmbie înăuntru

Interesantă este şi semnificaţia spirituală a acestora. Există o serie de elemente care nu au voie să lipsească. „Noi, moroşenii, suntem primitori şi mereu bucuroşi de oaspeţi. Porţile dau căldură şi te îndeamnă să intri în ogradă", explică meşterul. Nelipsit este colacul, care aduce belşug în cămin. „Îs credincios lemnului. Nu m-o-nşelat niciodată. Când fac câte-o poartă, ştiu că-n lemn pot ciopli tătă liniştea minţii şi belşugul din casă", spune Godja. Alt element nelipsit este funia împletită