A fost ultima întrebare pe care femeia a auzit-o strigată peste gard de fiica ei, în timp ce menghina degetelor de miliţian începuse deja să-i strivească carnea de pe braţ. Se lăsa târâtă prin noroiul satului bănăţean spre secţia unde urma să fie interogată, bătută, Dumnezeu mai ştie ce. Era calmă. După anii de lagăr sovietic se învăţase cu durerea. A fost împinsă într-un scaun maroniu de lemn, iar scobitura curbată a spătarului îi cuprindea plăcut spatele. A auzit înjurăturile, a văzut praful gros de pe masa plină de pete de cafea, a simţit putoarea alcoolului uitat în sticlele de sub pat. O palmă grea s-a lăsat brutal peste părul ei alb. Apoi au lăsat-o singură. Un minut, zece minute, o oră... Trecea timpul şi mirosul greu din cameră i se aşezase ca o pâclă pe creier. Şi-a dus mâna în buzunar şi acolo a găsit-o: mare, pătrată şi albastră. Batista. A tras-o afară şi, cu gesturi împăcate, a început să şteargă praful de pe masa anchetatorilor ei. Apoi a îndepărtat cu migală petele de cafea şi a strâns toate sticlele. Aproape terminase când bocancii grei ai miliţianului s-au auzit la uşă.

Povestea femeii care a început să facă curăţenie în biroul zbirilor ei este adevărată. Am citit-o acum două zile, imediat după ce aflasem că Adrian Năstase crede că votul românilor din diaspora ar trebui să conteze mai puţin la alegerile viitoare. Aproape simultan, liberalul Crin Antonescu, liderul partidului de pe locul trei, refuza orice colaborare cu Traian Băsescu, preşedintele unei ţări neguvernate de aproape trei luni. Duminică votasem după două ore de aşteptare la secţia specială din Aeroportul Băneasa. S-a aşezat şi Radu Berceanu la coadă, dar după un sfert de oră a plecat grăbit. O urgenţă ivită din senin sau sfârşitul brusc al răbdării de politician? Nu voi afla niciodată, dar între ideea lui Năstase, refuzul lui Antonescu, graba lui Berceanu şi cozile la ca