Dacă în decembrie 1989 cuvântul „huligan“ era atribuit oricui ieşea din tiparul impus de regimul comunist, în prezent, „huliganii“ sunt, în majoritatea cazurilor, asociaţi ideii de sport. Deoarece e greu să îţi creezi un public aplaudac, care să nu te conteste şi să-ţi accepte orice ieşire în decor, orice abatere de la regula bunului-simţ şi, mai important, orice derapaj de la crezul suporterilor, conducătorii din fotbalul românesc (federalii, patronii, investitorii etc.) au găsit soluţia pentru condamnarea oricărei răzvrătiri: noţiunea de „huligan“. Şi asta tocmai pentru că e greu să impui respect prin ceea ce faci şi prin ceea ce reprezinţi, când eşti o sursă de corupţie, mitocănie, tupeu şi dispreţ faţă de sport şi fani.

Desigur, nu contestă nimeni că în tribunele stadioanelor nu există şi „animale sociale“, care nu au nimic în comun cu viaţa, în general, nemaivorbind de vreo pasiune pentru sport. Dar de la aceste exemple şi până la o caracterizare generală e cale lungă. Despre suporterul „huligan“, în accepţiunea mea, numai de bine, deoarece acest calificativ i-a fost atribuit tocmai pentru modul de a crede într-un ideal şi într-o echipă până la capăt. Suporterul „huligan“ este cel care îşi iubeşte echipa toată viaţa, care suferă pentru ea şi se bucură alături de ea, care ar face orice şi care ar merge oriunde, dacă ar şti că acest lucru îi ajută cu adevărat echipa pe care o susţine. Noţiunea de fidelitate, lipsită de orice avantaje şi interese personale, ridică moral suporterul „huligan“ peste orice conducător „curat“.

Căutând huliganii în viaţa de zi cu zi, dăm peste o categorie de oameni reprezentativi pentru societatea românească. Alegerile prezidenţiale de acum câteva zile ne-au demonstrat, dacă mai era nevoie, că realitatea în care trăim este plină de specia de „animale“ mai sus-menţionate. Prea mulţi dintre cetăţenii acestei ţări au înnebunit dum