Pe când era un puşti, era pasionat doar de matematică. Cu timpul, şi-a mai descoperit o vocaţie: luptele sportive, care i-au deschis orizonturile gândirii.

A crescut într-o familie simplă, de la ţară, în sudul Mehedinţiului. La 14 ani, a plecat din satul natal la Cetate- Dolj, pentru a urma liceul, iar mai apoi, la Timişoara, unde a absolvit Facultatea de Construcţii. A avut o copilărie frumoasă, şi cu bune, şi cu rele. Visa să devină, când va fi mare, profesor de matematică. „Eram strălucit la matematică. În clasa a şasea, am luat trei de 10 într-o oră. La liceu, la fel. Am fost chiar şi membru corespondent al Gazetei de Matematică şi Fizică“, îşi aminteşte Stelică Sălcianu.

A făcut judo fără să ştie

Nu a abandonat însă ştiinţele exacte, pentru că, odată ajuns la vârsta adolescenţei, a ales facultatea de construcţii. Atunci s-au dezvoltat şi adevăratele pasiuni. „În `65, odată cu studenţia, am început şi sportul. Am făcut cinci ani de judo la CFR Timişoara, antrenându-mă cu Ali Bogdan“, ne spune nea Stelică. Se intra greu la acea vreme într-un astfel de club, dar el a avut norocul de a fi coleg cu fiul unui renumit profesor din facultate, care aranjase treburile în aşa fel încât cei doi băieţi să intre la judo.

Lui nea Stelică nu i-a fost deloc greu să răzbată, întrucât ştia deja multe dintre procedee. „Când aveam vreo patru ani, într-o joacă cu copiii, pe iarbă, am făcut «tomoenaghe», neştiind că e procedeu de judo. Atât de mult le-a plăcut copiilor, că veneau în şir indian la mine şi eu îi aruncam peste cap. Tot în joacă, am mai făcut un procedeu, în lupta la curele: «uchewadza». Îmi nenoroceam colegii de joacă“, ne spune, zâmbind, nea Sălcianu. Odată intrat în sala de judo, tânărului de-atunci Stelică Sălcianu nu i-a fost deloc greu, pentru că ştia deja două procedee de luptă. Încet, încet, judo-ul a devenit pentru el o pasiune