Abia urma scapă turma, într-adevăr. în alt limbaj, abia matul dă sensul unui joc de şah. Iniţiatic vorbind, abia moartea luminează sensul vieţii, iar mistic, abia apocalipticul ne scoate din (apoca)lipsa destinului.
Aşa grăit-a, după Mateiu, asfinţitul Crailor, magii împăraţi decrepiţi ai decrepitudinii însăşi a timpurilor.
E finalul, adică noul început, cum numai Ion Barbu a putut înţelege: "Da, asfinţitul Crailor, dar în cealaltă parte, odată cu stelele Scorpiei, răsăritul unui sens tragic şi nou...".
Vecernia de apoi, slujită de cei trei magi de la Răsărit, Craii: "mari-egumeni ai tagmei preasenine". Iar noi eram încă nerăscumpăraţi din trufie: "aşteptam ca surghiunul nostru pe pămînt să ia sfîrşit".
De ce stelele Scorpiei? Mateiu nu situează vecernia de apoi în vremea de sub constelaţia aceasta. Dar, în tradiţia hermetic-alchimică, aceasta e zodia corespondentă procesului prin care elementul spiritual este separat de cel material, ceea ce în codul arderilor din athanorul alchimistului se petrece în cursul celui de-al optulea hagialîk: putrefacţia, sau moartea filosofală. Hagialîkurile fiind, aşadar, etapele iniţiatice (douăsprezece, 9 minore şi 3 majore) ale recuperării înţelepciunii pierdute la Cădere. Atunci cînd a început surghiunul nostru omenesc pe pămînt? Nu. Atunci cînd a început surghiunul nostru pe pămînt ca îngeri căzuţi în trufie. Căci nu omul este în exil aici, pe pămînt, zice gnoza, ci scînteia îngerească din el. Omul este făcut din pămînt, dar cu scînteie angelică în lutul din care e făcut.
Cei trei magi împăraţi, aflaţi aici, la porţile Răsăritului, în vremea cea mai decrepită a Căderii şi sub pana cea mai radical antimodernă din literatura română, îşi visează asfinţitul, care e al nostru al tuturor, potrivit apocalipsei evanghelice: "Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soar
